De ce există sărăcie într-o lume creată de un Dumnezeu bun și iubitor de oameni? De ce unii au din belșug, iar alții duc lipsă chiar și de cele necesare?
Este o întrebare grea, care poate tulbura sufletul omului. Sfânta Scriptură și învățătura Sfinților Părinți nu ne îndeamnă însă să privim suferința celui sărac cu nepăsare și nici să spunem că Dumnezeu ar dori lipsurile și necazurile oamenilor.
Mai degrabă, existența săracului devine pentru noi o chemare. În fața celui lipsit se descoperă ce se află cu adevărat în inima noastră: iubire sau egoism, milă sau nepăsare, recunoștință sau alipire de bunurile acestei lumi.
Sfântul Ioan de Kronstadt oferă un răspuns tulburător prin simplitatea lui: Dumnezeu îngăduie existența săracilor și pentru binele nostru, pentru ca prin milostenie să ne curățim sufletele și să învățăm iubirea adevărată.
Săracul de lângă noi nu este o întâmplare
Omul este foarte ușor tentat să creadă că tot ceea ce posedă îi aparține în mod absolut. Spune: casa mea, banii mei, munca mea, bunurile mele. Uită însă că viața însăși este dar.
Nici puterea de a munci, nici sănătatea, nici inteligența, nici împrejurările favorabile ale vieții nu ne aparțin în sens absolut. Toate pot dispărea într-o clipă. De aceea, bunurile pe care le avem nu sunt doar motive de confort, ci și prilejuri de responsabilitate înaintea lui Dumnezeu.
Sfântul Ioan de Kronstadt întreabă direct: „De ce a îngăduit Domnul existența săracilor?” Și răspunde: „Pentru binele tău”.
Este o schimbare radicală de perspectivă. De obicei ne întrebăm ce ar trebui făcut „cu săracii”. Sfântul ne îndeamnă să ne întrebăm ce face întâlnirea cu săracul în propriul nostru suflet.
Poate că omul lipsit de cele materiale are nevoie de pâinea noastră. Dar și noi avem nevoie de el, pentru că avem nevoie să învățăm să dăruim.
Milostenia curăță inima omului
În Cartea Înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, găsim un cuvânt puternic:
„Focul arzător îl va stinge apa, şi milostenia va curăţi păcatele.” (Sirah 3, 29).
Milostenia nu este o tranzacție prin care omul Îl „cumpără” pe Dumnezeu și nici o justificare pentru continuarea păcatului. Ea este rodul pocăinței și al schimbării inimii. Atunci când dăruim cu dragoste, începem să luptăm tocmai împotriva uneia dintre cele mai puternice patimi: iubirea egoistă de sine.
De fiecare dată când împărțim ceea ce avem cu cel aflat în nevoie, spunem prin faptă că semenul nostru valorează mai mult decât lucrul la care renunțăm.
De aceea milostenia adevărată nu începe în buzunar, ci în inimă.
Poți da mult și totuși să rămâi rece. Poți da puțin și să dăruiești cu o inimă plină de dragoste. Dumnezeu nu privește numai suma, ci și jertfa, intenția și iubirea cu care ne apropiem de cel aflat în necaz.
„Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui”
În Predica de pe Munte, Mântuitorul spune:
„Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui.” (Matei 5, 7).
Observăm că Domnul nu spune doar „fericiți cei care dau bani”. Milostenia este mai cuprinzătoare decât ajutorul material.
Uneori înseamnă să hrănești un om. Alteori înseamnă să-l îmbraci, să-i cumperi medicamente sau să ajuți o familie care trece printr-o încercare. Dar există și oameni flămânzi după un cuvânt bun, oameni săraci în mângâiere, oameni părăsiți, bătrâni singuri sau bolnavi care au nevoie ca cineva să stea lângă ei.
Milostenia poate fi pâine, bani, timp, răbdare, iertare, ascultare sau rugăciune.
Important este să nu trecem nepăsători pe lângă omul pe care Dumnezeu îl așază în calea noastră.
Sărăcia aproapelui descoperă bogăția sau sărăcia inimii noastre
Este ușor să ne considerăm oameni buni atunci când nimeni nu ne cere nimic.
Adevărul începe să se vadă când apare cel care are nevoie de noi.
Atunci descoperim cât de legați suntem de bani, cât de mult ne temem să pierdem confortul, cât de repede judecăm și cât de multe justificări găsim pentru a nu ajuta.
„De ce să-i dau?”
„Poate nu merită.”
„Poate mă minte.”
„Am și eu problemele mele.”
Prudența este uneori necesară, iar ajutorul trebuie oferit cu discernământ. Dar discernământul nu trebuie transformat într-un nume frumos pentru nepăsare.
Creștinul nu este chemat să rezolve singur toată sărăcia lumii. Este însă chemat să nu-și închidă inima în fața suferinței pe care o poate alina.
Bogăția nu este păcat, dar poate deveni o primejdie
Sfântul Ioan de Kronstadt avertizează asupra primejdiei bogăției. Aceasta poate întuneca „ochii inimii”, pentru că omul care are tot ceea ce dorește poate ajunge să creadă că nu mai are nevoie de nimeni, nici măcar de Dumnezeu.
Aceasta nu înseamnă că orice om bogat este rău sau că sărăcia îl face automat sfânt pe cel care o trăiește.
Nu lucrurile materiale sunt rele în sine, ci robia față de ele.
Avraam a avut bogății. Dreptul Iov a avut bogății. Au existat de-a lungul istoriei Bisericii oameni înstăriți care și-au transformat averea în binecuvântare pentru mii de oameni.
Întrebarea decisivă este alta: avem noi bunurile sau ne au ele pe noi?
Dacă averea ne face mai recunoscători, mai generoși și mai atenți la suferința aproapelui, ea poate deveni instrument al binelui. Dacă ne face trufași, nemilostivi și autosuficienți, devine o povară pentru suflet.
Și păcatul ne arată cât suntem de neputincioși
Sfântul Ioan de Kronstadt leagă această învățătură de o altă realitate dureroasă: propria noastră slăbiciune.
Omul ar vrea uneori să se vadă deja drept, curat și vrednic. Dar căderile îi descoperă cât este de neputincios fără ajutorul lui Dumnezeu.
Aceasta nu înseamnă că păcatul este bun. Păcatul rămâne rău și trebuie părăsit. Însă Dumnezeu poate folosi chiar și conștientizarea căderii noastre pentru a zdrobi mândria și pentru a ne conduce spre pocăință.
Când omul își vede neputința, încetează să se mai creadă superior celorlalți.
Cum să-l mai judec cu asprime pe fratele meu când știu cât de ușor cad eu însumi?
Cum să-l disprețuiesc pe cel sărac când eu însumi sunt sărac înaintea lui Dumnezeu și depind în fiecare clipă de mila și harul Lui?
Astfel, conștiința propriei sărăcii duhovnicești poate deveni începutul milei față de ceilalți.
Săracul poate deveni rugătorul nostru înaintea lui Dumnezeu
Sfântul Ioan de Kronstadt spune un lucru deosebit de frumos: prin milostenie îi putem face pe săraci „rugători” pentru noi.
Poate că omul căruia îi oferim o pâine nu ne poate întoarce nimic material. Poate nu are influență, funcție sau avere. Dar poate spune din inimă: „Dumnezeu să-i răsplătească celui care m-a ajutat!”
Și cine poate măsura valoarea unei asemenea rugăciuni?
În logica lumii, dăruirea pare o pierdere: aveai zece și ai dat unul, deci ai rămas cu nouă.
În logica Evangheliei, ceea ce ai dăruit din iubire nu este pierdut. Tocmai ceea ce ai păstrat numai pentru tine riscă să rămână fără rod veșnic.
Să nu judecăm săracul
Există însă și o ispită subtilă: să vorbim despre rostul duhovnicesc al sărăciei și să ajungem să justificăm nepăsarea față de cel care suferă.
Evanghelia nu ne permite aceasta.
Nu suntem chemați să-i spunem celui flămând că sărăcia îi este folositoare, în timp ce noi avem masa plină. Nu suntem chemați să filosofăm despre suferința lui, ci să-l ajutăm.
De asemenea, nu știm întotdeauna de ce un om a ajuns sărac. Boala, pierderea locului de muncă, bătrânețea, nedreptatea, tragediile familiale și multe alte împrejurări pot schimba radical viața unui om.
Înainte de a judeca, creștinul este chemat să vadă persoana.
Înainte de a întreba dacă omul acela „merită” ajutorul nostru, poate ar trebui să ne întrebăm cât din mila pe care noi o cerem zilnic de la Dumnezeu o merităm cu adevărat.
Ceea ce facem aproapelui ajunge înaintea lui Hristos
Taina milosteniei atinge punctul ei cel mai înalt în cuvintele Mântuitorului despre Judecata de Apoi:
„Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit;” (Matei 25, 35).
Hristos Se identifică în chip cutremurător cu omul aflat în nevoie. Aceasta schimbă totul.
Săracul nu mai este doar un caz social. Bolnavul nu mai este doar o problemă. Bătrânul singur nu mai este doar cineva de care societatea a uitat.
În fiecare om suferind ni se oferă posibilitatea întâlnirii cu Hristos.
De aceea, întrebarea „De ce a îngăduit Dumnezeu existența săracilor?” se poate întoarce asupra noastră: Ce fac eu cu omul pe care Dumnezeu l-a lăsat să ajungă astăzi înaintea mea?
Mila pe care o dăruim este mila de care avem nevoie
Nu putem pătrunde toate tainele suferinței și nu putem spune că fiecare caz de sărăcie are o explicație simplă. Creștinismul nu ne cere să iubim sărăcia ca nenorocire, ci să iubim omul care suferă din cauza ei și să lucrăm, după putere, pentru ușurarea necazului său.
În același timp, întâlnirea cu cel sărac ne descoperă propriul suflet.
Ne arată dacă suntem legați de cele materiale. Ne învață recunoștința. Ne smerește. Ne oferă prilejul milosteniei și ne amintește că noi înșine trăim în fiecare zi din darurile și mila lui Dumnezeu.
Astăzi avem. Mâine putem fi noi cei care cerem.
Astăzi putem mângâia. Mâine putem avea nevoie de mângâiere.
Astăzi putem întinde mâna pentru a dărui. Mâine s-ar putea să fim noi cei care așteaptă o mână întinsă.
De aceea, să nu trecem nepăsători pe lângă omul aflat în nevoie. Să dăruim cât putem, cu discernământ, smerenie și dragoste, fără să umilim și fără să așteptăm răsplată omenească.
Căci omul căruia îi dăm pleacă poate cu o pâine în mână, dar noi putem rămâne cu ceva mult mai de preț în suflet: mila care ne apropie de Hristos.