Una dintre întrebările care frământă cel mai des sufletul omului este: „De ce îngăduie Dumnezeu suferința?”
Atunci când ne confruntăm cu boala, cu pierderea celor dragi, cu lipsurile materiale sau cu diferite încercări ale vieții, suntem tentați să credem că Dumnezeu ne-a părăsit sau că ne pedepsește din răzbunare. Însă învățătura creștină ne descoperă o realitate mult mai profundă și mai mângâietoare.
Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți ne arată că Dumnezeu este iubire desăvârșită și că nimic nu se întâmplă fără știrea și îngăduința Sa. Chiar și atunci când îngăduie suferința, El o face spre folosul nostru sufletesc și pentru mântuirea noastră. Sfântul Vasile cel Mare, în Omilia a IX-a, explică limpede că nu trebuie să privim încercările ca pe niște acte de cruzime divină, ci ca pe mijloace prin care Dumnezeu lucrează la îndreptarea și vindecarea omului.
Dumnezeu este Stăpânul vieții noastre
Primul adevăr pe care trebuie să-l înțelegem este că suntem creația lui Dumnezeu și că întreaga noastră existență se află în mâinile Sale. El ne-a adus la viață, ne poartă de grijă și rânduiește toate lucrurile cu înțelepciune.
Nimic nu se petrece fără voia sau îngăduința lui Dumnezeu. Fie că este vorba despre bucurii sau necazuri, despre sănătate sau boală, despre prosperitate sau lipsuri, toate sunt cunoscute și cârmuite de El. De aceea, creștinul este chemat să primească toate cele ce vin asupra sa cu credință și încredere.
Adesea, omul își imaginează că ar fi mai fericit dacă anumite încercări nu ar exista în viața lui. Totuși, Dumnezeu vede mai departe decât noi. El cunoaște viitorul, cunoaște slăbiciunile și nevoile sufletului nostru și știe ce este cu adevărat folositor pentru fiecare dintre noi.
Ceea ce nouă ni se pare uneori o nenorocire poate deveni mijlocul prin care sufletul nostru se apropie de Dumnezeu și dobândește mântuirea.
Care este adevărata origine a suferinței?
Mulți oameni Îl învinuiesc pe Dumnezeu pentru suferințele lumii. Dar Sfântul Vasile cel Mare arată că rădăcina răului nu se află în Dumnezeu, ci în om.
Dumnezeu l-a creat pe om liber. Libertatea este unul dintre cele mai mari daruri primite de la Creator. Însă omul poate folosi această libertate atât pentru bine, cât și pentru rău. Păcatul nu vine de la Dumnezeu, ci din alegerea greșită a omului.
De la căderea lui Adam și Eva, păcatul a intrat în lume și a adus după sine suferința, boala și moartea. Dacă oamenii ar trăi în ascultare deplină față de Dumnezeu, multe dintre necazurile care apasă omenirea nu ar exista.
Sfântul Vasile spune limpede că noi înșine suntem adesea autorii propriilor suferințe. Prin patimi, prin egoism, prin nedreptate și prin îndepărtarea de Dumnezeu atragem asupra noastră consecințele păcatului. De aceea, înainte de a-L acuza pe Dumnezeu, omul trebuie să privească în propria sa inimă.
Cele două feluri de rău
Pentru a înțelege mai bine această problemă, Sfântul Vasile face o distincție importantă între două feluri de rău.
Răul în sine
Acesta este răul moral, adică păcatul. Din această categorie fac parte nedreptatea, desfrânarea, minciuna, invidia, frica păcătoasă, viclenia, uciderea și toate celelalte patimi care întunecă sufletul.
Acest rău depinde de voința omului. Dumnezeu nu este autorul lui. Omul îl alege în mod liber și suportă consecințele sale.
Păcatul este adevărata nenorocire a omului, deoarece distruge frumusețea sufletului creat după chipul lui Dumnezeu și îl îndepărtează de Izvorul vieții.
Răul raportat la simțirea noastră
Există și un alt fel de rău, pe care îl percepem ca suferință: boala, lipsurile, sărăcia, necazurile, pierderea bunurilor materiale, lipsa de faimă sau chiar moartea.
Acestea nu sunt rele în sine. Ele provoacă durere, dar pot deveni mijloace de vindecare sufletească și de apropiere de Dumnezeu.
De multe ori, ceea ce omul consideră o nenorocire este, în realitate, un medicament duhovnicesc oferit de Dumnezeu pentru îndreptarea vieții sale.
De ce îngăduie Dumnezeu boala și necazurile?
Sfântul Vasile explică faptul că Dumnezeu îngăduie anumite suferințe spre folosul nostru.
Uneori, bogăția este luată de la cei care o folosesc pentru nedreptate și păcat. Astfel, Dumnezeu îndepărtează unealta prin care omul își pierde sufletul.
Alteori, boala este îngăduită pentru a opri omul din calea păcatului. Un trup sănătos poate deveni uneori instrument al patimilor, în timp ce suferința îl poate face pe om să-și amintească de Dumnezeu și de veșnicie.
Nu puțini sunt cei care s-au apropiat de credință tocmai în momentele de boală și de încercare. Când toate ajutoarele omenești dispar, omul descoperă că singura lui nădejde adevărată este Dumnezeu.
Necazurile au și rolul de a smeri sufletul. Ele zdrobesc mândria, cultivă răbdarea și îl învață pe om compasiunea față de suferințele altora.
Moartea și judecata lui Dumnezeu
Moartea este una dintre cele mai mari temeri ale omului. Cu toate acestea, învățătura creștină ne spune că moartea nu este un rău în sine.
Pentru cei care trăiesc în Dumnezeu, moartea reprezintă trecerea către viața veșnică. Ea este sfârșitul luptelor și începutul întâlnirii cu Hristos.
Sfântul Vasile subliniază că Dumnezeu stabilește cu înțelepciune timpul vieții fiecărui om. El vede ceea ce noi nu putem vedea și cunoaște ce este de folos fiecăruia.
Doar moartea în păcat este cu adevărat înfricoșătoare, deoarece pentru păcătos încetarea suferințelor pământești poate însemna începutul chinurilor veșnice. Însă nici aceste chinuri nu au drept cauză pe Dumnezeu, ci alegerea liberă a omului care a refuzat iubirea și pocăința.
Pedepsele colective și responsabilitatea comunitară
Istoria omenirii este plină de exemple de foamete, secetă, inundații, epidemii și alte nenorociri care au afectat comunități întregi.
Sfântul Vasile consideră că astfel de evenimente pot fi îngăduite de Dumnezeu atunci când răutatea oamenilor depășește orice măsură. Nu este vorba despre răzbunare, ci despre o chemare la pocăință și îndreptare.
În Vechiul Testament întâlnim numeroase situații în care poporul lui Dumnezeu era avertizat prin diferite încercări să se întoarcă la credință și la dreptate.
Și astăzi, marile crize ale omenirii pot fi privite ca semnale de alarmă care ne invită să reflectăm asupra modului în care trăim și asupra relației noastre cu Dumnezeu.
În fața unor astfel de evenimente, creștinul nu trebuie să judece, ci să se pocăiască, să se roage și să caute voia lui Dumnezeu.
Dumnezeu, Doctorul sufletelor și al trupurilor
Una dintre cele mai frumoase comparații folosite de Sfântul Vasile este aceea dintre Dumnezeu și doctor.
Atunci când medicul taie, arde sau operează o parte bolnavă a trupului, el provoacă durere. Cu toate acestea, nimeni nu îl consideră dușman, deoarece scopul său este vindecarea.
La fel lucrează și Dumnezeu. El nu urmărește suferința omului, ci mântuirea lui. Uneori este nevoie de tratamente dureroase pentru ca boala sufletului să nu se extindă și să nu distrugă întreaga viață a omului.
Dumnezeu poartă război păcatului, nu păcătosului. El dorește întotdeauna întoarcerea și vindecarea omului. Chiar și pedepsele Sale sunt expresii ale iubirii Sale părintești.
Așa cum spune Sfânta Scriptură:
„Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte».” (Evrei 12, 6).
Întrebarea „De ce îngăduie Dumnezeu suferința?” nu poate primi un răspuns simplist
Din perspectiva credinței ortodoxe, Dumnezeu nu este un judecător nemilos care caută motive să lovească omul, ci un Părinte iubitor și un Doctor desăvârșit al sufletelor noastre.
Cele mai multe suferințe își au originea în păcat și în folosirea greșită a libertății omenești. Iar cele pe care Dumnezeu le îngăduie sunt, de cele mai multe ori, medicamente duhovnicești menite să ne vindece, să ne smerească și să ne apropie de El.
În loc să-L acuzăm pe Dumnezeu pentru necazurile noastre, suntem chemați să ne cercetăm viața, să ne pocăim și să înțelegem că El lucrează întotdeauna pentru binele și mântuirea noastră. Chiar atunci când nu înțelegem planurile Sale, putem avea încredere că iubirea Lui este mai mare decât orice suferință și că toate sunt îngăduite spre folosul celor care Îl iubesc și caută împărăția Sa cea veșnică.