Când omul Îl întâlnește pe Dumnezeu și alege să privească în altă parte.
Există în Sfânta Scriptură cuvinte care cutremură. Sunt cuvinte despre cădere, despre moarte, despre trădare și despre Cruce. Sunt strigăte de durere și clipe în care omul pare să coboare până la marginea întunericului. Și totuși, unul dintre cele mai triste versete ale Scripturii nu vorbește despre piroane, sânge sau mormânt.
Este o propoziție simplă, aproape tăcută, așezată de Sfântul Evanghelist Ioan în apropierea Pătimirilor Domnului:
„Căci au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu.” (Ioan 12, 43).
Aceste cuvinte dor tocmai pentru că vorbesc despre o tragedie care se poate petrece fără zgomot. Omul poate să-L vadă pe Dumnezeu, poate să creadă în El, poate chiar să simtă chemarea Lui și, cu toate acestea, să aleagă ovațiile lumii.
Nu pentru că nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, ci pentru că a iubit altceva mai mult. Aici începe adevărata dramă.
Grecii care voiau să-L vadă pe Iisus
Contextul cuvintelor este tulburător de frumos. În capitolul al XII-lea al Evangheliei după Ioan, câțiva greci veniți la praznic se apropie de Filip și îi spun:
„Deci aceştia au venit la Filip, cel ce era din Betsaida Galileii, şi l-au rugat zicând: Doamne, voim să vedem pe Iisus.” (Ioan 12, 21).
Filip îi vorbește lui Andrei, iar cei doi merg la Hristos.
Cererea grecilor pare simplă, însă în ea poate fi văzută setea întregii omeniri: „Vrem să vedem pe Iisus”.
Omul a căutat dintotdeauna adevărul. L-a căutat prin filosofie, prin artă, prin frumusețe, prin contemplarea lumii și prin întrebările despre viață și moarte.
Iar acum, înaintea acestor oameni care vor să-L vadă, Hristos rostește una dintre marile taine ale existenței:
„Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă.” (Ioan 12, 24).
Într-un singur grăunte de grâu, Hristos cuprinde taina Crucii și a Învierii.
Moartea nu mai este ultimul cuvânt.
Grăuntele dispare în întunericul pământului, dar tocmai de acolo începe rodirea. Ceea ce pare sfârșit devine început. Ceea ce pare înfrângere ascunde biruința. Întreaga creație devine astfel o icoană discretă a Învierii.
„Acum sufletul Meu s-a tulburat”
Dar apropierea Crucii nu este descrisă ca o idee abstractă.
Domnul Iisus Hristos spune:
„Acum sufletul Meu e tulburat, şi ce voi zice? Părinte, izbăveşte-Mă, de ceasul acesta. Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta.” (Ioan 12, 27).
Aici nu mai avem doar învățătură. Avem apropierea Jertfei.
Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut om, merge conștient spre Cruce. Nu pentru că iubește suferința, ci pentru că iubește omul.
Crucea nu poate fi înțeleasă în afara iubirii.
Hristos nu moare pentru o omenire ideală. Nu moare pentru oameni care Îl înțeleg perfect și Îi răspund cu aceeași iubire. Moare pentru oameni care Îl vor trăda, Îl vor părăsi, Îl vor batjocori și Îl vor răstigni.
Și moare inclusiv pentru cei care vor rămâne indiferenți. Poate că tocmai această indiferență este una dintre cele mai grele răni.
Dumnezeu Se ascunde de ei
Sfântul Ioan consemnează apoi un amănunt aproape sfâșietor:
„Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii. Acestea le-a vorbit Iisus şi, plecând, S-a ascuns de ei.” (Ioan 12, 36).
Evanghelia continuă imediat cu constatarea:
„Şi, deşi a făcut atâtea minuni înaintea lor, ei tot nu credeau în El,” (Ioan 12, 37).
Hristos vindecase bolnavi. Deschisese ochii orbilor. Ridicase oameni din neputință. Îl chemase pe Lazăr afară din mormânt.
Și totuși, minunile nu puteau obliga inima omului să iubească.
Aici se descoperă ceva cutremurător despre libertatea noastră: Dumnezeu poate chema, poate lumina, poate vindeca, dar nu transformă iubirea într-o constrângere.
Omul Îi poate spune nu.
De aceea tragedia ultimă a omului nu este simplul fapt că a păcătuit. Toți suntem răniți de păcat. Tragedia este refuzul întoarcerii.
Creștinismul nu este religia oamenilor care n-au căzut niciodată. Este viața celor care, căzând, aud chemarea lui Dumnezeu și se ridică.
Sfântul Apostol Petru s-a lepădat și a plâns. Tâlharul de pe cruce și-a mărturisit vina și a cerut să fie pomenit. Atâția oameni pe care lumea i-ar fi socotit pierduți au devenit, prin pocăință, mărturisitori ai harului. Pocăința schimbă sensul unei vieți.
Credința ascunsă de frica oamenilor
Și tocmai aici Evanghelia devine incomod de actuală.
Sfântul Ioan spune că inclusiv dintre conducători erau mulți care credeau în Hristos. Dar exista o problemă:
nu mărturiseau.
Se temeau să nu fie excluși din sinagogă.
Așadar, drama lor nu era necredința în sens obișnuit. În adâncul inimii înțeleseseră ceva. Văzuseră lumina. Poate că simțiseră adevărul. Dar le era teamă de oameni.
Și atunci Evanghelistul scrie sentința:
„Căci au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu.”
Acesta poate fi unul dintre cele mai triste texte ale Scripturii tocmai fiindcă este atât de apropiat de noi.
Nu vorbește doar despre oamenii de acum două mii de ani. Vorbește despre fiecare generație.
Ce este „slava oamenilor”?
Slava oamenilor nu înseamnă numai faimă.
Poate însemna nevoia obsesivă de aprobare. Dorința de a fi admirat. Teama de a spune adevărul pentru a nu pierde o poziție. Compromisul făcut pentru avantaj. Imaginea construită cu grijă înaintea celorlalți, în timp ce sufletul rămâne pustiu.
În epoca noastră, ispita aceasta a devenit aproape o industrie.
Omul poate ajunge să-și măsoare valoarea prin reacțiile altora. Să trăiască pentru imagine. Să compare permanent. Să dorească să fie văzut, validat, lăudat.
Și există o întrebare teribilă pe care Evanghelia o pune fiecăruia:
Cine ai mai fi dacă nimeni nu te-ar aplauda?
Dacă binele făcut de tine n-ar fi cunoscut de nimeni?
Dacă rugăciunea ta ar rămâne numai între tine și Dumnezeu?
Dacă alegerea adevărului te-ar costa popularitatea?
Aici se desparte slava oamenilor de slava lui Dumnezeu.
O viață întreagă poate fi pierdută alergând după aplauze
Slava lumii are un defect fundamental: trece. Oamenii care astăzi te laudă mâine te pot uita. Funcțiile se termină. Puterea dispare. Frumusețea trupului se schimbă. Prestigiul se stinge. Averile rămân altora. Numele care umpleau cândva piețele și palatele ajung câteva rânduri într-o carte sau dispar cu totul din memoria lumii.
De aceea cuvintele Evangheliei sunt atât de dureroase.
Ele exprimă, în chip ascuns și înfiorat de iubirea lui Dumnezeu, puterea pe care o avem de a deveni sfinți și, în același timp, posibilitatea unei vieți risipite inutil în căutarea slavei omenești.
Omului i se oferă veșnicia și el se poate mulțumi cu aplauzele unei clipe.
I se oferă Împărăția și el poate prefera rangul.
I se oferă privirea lui Dumnezeu și el poate trăi numai pentru privirea oamenilor. Aceasta este adevărata tristețe a textului.
Dumnezeu nu ne cere succes, ci inimă
Evanghelia răstoarnă criteriile lumii. În fața lui Dumnezeu, valoarea omului nu stă în faimă, avere sau putere.
Sfințenia crește adesea în tăcere: în rugăciunea unei mame pentru copiii ei, în lacrima unui bătrân uitat de lume, în omul care refuză compromisul, în cel care iartă fără ca lumea să știe și dăruiește fără să aștepte laudă.
Acesta este grăuntele de grâu: cade în pământ, nu este văzut, pare pierdut și totuși rodește.
Pe cine vrem să impresionăm?
Întrebarea rămâne simplă: pentru cine trăim – pentru ochii oamenilor sau înaintea lui Dumnezeu?
„Au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu.” Primejdia începe atunci când aprobarea oamenilor devine mai importantă decât adevărul și, pentru ovațiile lumii, ne pierdem pacea conștiinței.
Dar aceste cuvinte nu ne cheamă la deznădejde, ci la trezire. Cât timp trăim, întoarcerea este posibilă. Putem renunța la măști, la slava deșartă și la nevoia de a impresiona, pentru ca în noi să rodească viața lui Hristos.
La sfârșit, slava lumii se stinge. Rămâne doar întâlnirea noastră cu Dumnezeu.