Puține suferințe sunt mai apăsătoare decât aceea de a ști că cineva apropiat nu ne mai poate suporta.
Poate este o rudă, un prieten, un șef, un coleg sau chiar un membru al propriei familii. Noi simțim că nu i-am făcut niciun rău intenționat, însă el ne privește cu răceală, ne evită sau interpretează fiecare gest într-o lumină negativă.
În astfel de situații, reacția firească a omului este să spună: „Eu nu am greșit. Dacă are ceva cu mine, să vină el să vorbească.”
Din punct de vedere omenesc, această atitudine pare justificată. Din punct de vedere creștin însă, lucrurile stau cu totul altfel.
Sfânta Evanghelie nu ne învață doar să nu urâm, ci să luptăm pentru mântuirea aproapelui nostru. Nu este suficient să avem conștiința curată dacă fratele nostru rămâne prins în capcana urii, a resentimentului sau a neiertării. Dragostea adevărată nu spune: „Nu este problema mea”, ci caută orice cale pentru a readuce pacea între oameni.
Nu este suficient să nu urăști
Să presupunem că nu porți ranchiună nimănui. Te rogi pentru toți, nu dorești răul nimănui și ai o inimă împăcată. Totuși, afli că o rudă, un coleg sau un prieten apropiat a înțeles greșit anumite gesturi ale tale și acum te privește cu ostilitate.
Poți spune liniștit: „Eu îl iubesc, problema este la el.”
Dar oare este suficient?
Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă:
„Să nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare şi ale altuia.”(Filipeni 2, 4).
Iar în alt loc spune:
„Ci fiecare dintre noi să caute să placă aproapelui său, la ce este bine, spre zidire.”(Romani 15, 2).
Aceste cuvinte schimbă complet perspectiva. Creștinul nu se întreabă doar dacă el este împăcat cu Dumnezeu, ci și dacă poate face ceva pentru ca aproapele să iasă din întunericul resentimentului.
Ura îl rănește mai întâi pe cel care o poartă
De multe ori ne concentrăm asupra nedreptății care ni s-a făcut. Ne doare că suntem judecați greșit, vorbiți de rău sau evitați.
Dar Sfinții Părinți ne învață să privim mai adânc.
Cel care urăște este, înainte de toate, un om bolnav sufletește. Ura îi întunecă mintea, îi tulbură rugăciunea și îi otrăvește pacea inimii. De aceea, dacă îl iubim cu adevărat, nu putem rămâne nepăsători.
Arhimandritul Vasilios Bacoianis spune limpede că, dacă ne pasă de mântuirea fratelui nostru, trebuie să facem tot ce putem pentru a scoate ura din inima lui.
Aceasta este adevărata dragoste: să nu te gândești doar la propria dreptate, ci la salvarea sufletului celuilalt.
„Să vină el primul” nu este răspunsul Sfintei Evanghelii
Una dintre cele mai întâlnite expresii este:
„Eu nu greșesc. Dacă are ceva cu mine, să vină el.”
La prima vedere pare logic. Dar această logică nu este cea a lui Hristos.
În Predica de pe Munte, Domnul spune:
„Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, Lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău.”(Matei 5, 23-24).
Observăm un detaliu extraordinar.
Domnul Iisus Hristos nu spune: „Dacă tu ai ceva împotriva fratelui.”
Spune:
„Dacă fratele tău are ceva împotriva ta.”
Chiar dacă nu ești vinovat, chiar dacă celălalt a înțeles greșit, chiar dacă acuzațiile sunt nedrepte, Domnul te trimite pe tine să faci primul pas.
Aceasta este măsura iubirii creștine.
De ce trebuie să faci primul pas?
Sfântul Ioan Gură de Aur explică minunat acest adevăr.
El spune că Hristos îi cere tocmai celui nevinovat să alerge spre cel vinovat, pentru că acela este bolnav sufletește și nu mai are puterea să vadă limpede.
Omul stăpânit de resentimente nu mai judecă obiectiv.
Nu poate face primul pas. Orgoliul, suspiciunea și mânia îl țin captiv. Dacă îl iubești, vei merge tu. Nu pentru că ești vinovat. Nu pentru că accepți nedreptatea. Ci pentru că dorești să-i salvezi sufletul.
Aceasta este logica Crucii.
Hristos a venit spre noi când noi eram încă păcătoși. Nu a așteptat să devenim perfecți pentru a ne iubi.
Orgoliul este marele dușman al împăcării
De cele mai multe ori, ceea ce împiedică împăcarea nu este conflictul în sine, ci mândria.
Ne spunem: „De ce să mă umilesc eu?” „Ce va crede lumea?” „Să recunoască el că a greșit!”
Dar Sfântul Ioan Gură de Aur răspunde acestor gânduri cu o severitate impresionantă.
El spune că, dacă aștepți ca celălalt să vorbească primul, nu ai făcut nimic vrednic înaintea lui Dumnezeu.
În schimb, dacă tu faci primul pas, Dumnezeu Însuși te laudă.
Ce poate fi mai frumos decât lauda lui Dumnezeu?
Și ce poate fi mai trist decât să pierzi pacea sufletului din cauza unei mândrii fără folos? Orgoliul construiește ziduri. Smerenia construiește punți.
Exemplul lui David
Sfântul Ioan Gură de Aur amintește un episod impresionant din Vechiul Testament.
Regele Saul îl urmărea pe David ca să-l omoare.
Nu era doar o ceartă. Era o adevărată prigoană.
Și totuși, David este cel care îi vorbește primul lui Saul. Nu răspunde cu ură. Nu caută răzbunare. Nu se justifică agresiv. Vorbește cu respect și încearcă să aducă pacea.
Dacă David a putut face acest lucru cu omul care îi dorea moartea, cu atât mai mult noi putem încerca să ne împăcăm cu o rudă, cu un vecin, cu un șef, sau cu un coleg care ne privește cu răceală.
Cum faci concret primul pas?
A face primul pas nu înseamnă să te umilești într-un mod nesănătos și nici să accepți minciuna. Înseamnă să deschizi ușa împăcării. Poți începe printr-un salut sincer. Printr-un telefon. Printr-un mesaj simplu. Printr-o vizită.
Poți spune:
„Îmi pare rău că s-a ajuns aici. Dacă te-am supărat cu ceva, chiar fără să-mi dau seama, te rog să mă ierți. Mi-aș dori să avem pace între noi.”
Aceste cuvinte nu înseamnă neapărat că îți asumi o vină pe care nu o ai.
Ele arată că iubirea este mai importantă decât orgoliul.
Uneori celălalt se va înmuia imediat. Alteori va rămâne rece.
Important este ca înaintea lui Dumnezeu să nu rămână nimic nefăcut din partea ta.
Dacă împăcarea nu reușește?
Există și situații în care, în ciuda tuturor încercărilor, celălalt refuză împăcarea.
Atunci nu trebuie să deznădăjduim.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii.”(Romani 12, 18).
Observăm expresia: „pe cât stă în puterea voastră.”
Nu totul depinde de noi.
Noi suntem responsabili pentru dragostea noastră, pentru rugăciunea noastră și pentru disponibilitatea noastră de a ierta.
Nu putem obliga pe nimeni să ne iubească. Dar putem continua să-l pomenim în rugăciune, să nu-l vorbim de rău și să păstrăm deschisă poarta împăcării. În felul acesta, sufletul nostru rămâne liber.
Dragostea adevărată nu renunță ușor
Lumea spune: „Lasă-l în pace. Dacă nu te suportă, nu-l mai băga în seamă.” Domnul Iisus Hristos spune altceva. El ne învață să purtăm grijă chiar și de cel care ne respinge. Aceasta nu este slăbiciune. Este puterea iubirii dumnezeiești. Cel care face primul pas nu pierde demnitatea.
Dimpotrivă, seamănă cu Hristos, Care a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut. Dragostea creștină nu calculează cine are dreptate. Ea caută vindecarea inimilor.
Ea preferă pacea în locul orgoliului și mântuirea în locul satisfacției de a avea ultimul cuvânt.
Atunci când cineva nu ne suportă, ispita este să ne retragem și să spunem că nu mai este problema noastră
Însă Evanghelia ne cheamă la o iubire mai înaltă decât dreptatea omenească. Hristos ne cere să facem primul pas, chiar dacă nu noi am provocat ruptura.
Poate că împăcarea nu va veni imediat. Poate că celălalt va refuza dialogul. Însă înaintea lui Dumnezeu contează să nu fi lăsat iubirea să se stingă în inima noastră.
Să nu uităm că fiecare om este un suflet pentru care Hristos Și-a vărsat Sângele pe Cruce. Dacă putem contribui, chiar și puțin, la vindecarea unei inimi rănite și la îndepărtarea urii, atunci am împlinit una dintre cele mai frumoase porunci ale Evangheliei.
Să cerem Domnului smerenia de a face primul pas, curajul de a ierta și dragostea care nu caută folosul propriu, ci mântuirea aproapelui. Pentru că adevărata biruință nu este să câștigi o ceartă, ci să câștigi un frate.