Stresul a devenit una dintre cele mai răspândite suferințe ale omului contemporan.
Îl întâlnim pretutindeni: la locul de muncă, în familie, în trafic, în școli, chiar și în biserică. Mulți îl consideră o consecință inevitabilă a ritmului alert al vieții moderne. Totuși, Sfinții Părinți privesc lucrurile mult mai profund. Ei nu se opresc la cauzele exterioare, ci merg la rădăcina problemei: starea inimii.
Sfântul Cuviosul Paisie Aghioritul spune un lucru care, la prima vedere, poate părea surprinzător:
„Pentru nimic în lume să nu aveți neliniște. Neliniștea este a diavolului.”
Aceste cuvinte nu înseamnă că omul nu va avea încercări sau greutăți, ci că neliniștea, agitația și deznădejdea nu vin de la Dumnezeu. Dumnezeu aduce pace, iar vrăjmașul caută să tulbure sufletul.
Așadar, întrebarea nu este doar „De ce sunt stresat?”, ci mai ales „De unde vine stresul meu și cum îl pot birui?”.
Dumnezeu dă pace, nu tulburare
Domnul Iisus Hristos le spune ucenicilor:
„Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze.”(Ioan 14, 27)
Acesta este primul criteriu prin care putem discerne lucrarea lui Dumnezeu. Acolo unde este Dumnezeu, există pace, chiar și în mijlocul necazurilor. Nu înseamnă lipsa problemelor, ci prezența unei încrederi adânci că toate sunt în mâna Lui.
Sfântul Apostol Pavel întărește acest adevăr:
„Nu vă împovăraţi cu nicio grijă. Ci întru toate, prin închinăciune şi prin rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu. Şi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să păzească inimile voastre şi cugetele voastre, întru Hristos Iisus.”(Filipeni 4, 6-7)
Observăm că Apostolul nu spune că nu vor exista motive de îngrijorare. El spune să nu transformăm grijile în neliniște, ci să le încredințăm lui Dumnezeu.
Neliniștea este poarta prin care intră ispita
Cuviosul Paisie explică foarte limpede că diavolul nu creează întotdeauna patimile din nimic. El profită de înclinațiile pe care omul le are deja.
Dacă cineva este sensibil, îl împinge spre hipersensibilitate. Dacă este conștiincios, îl împinge spre perfecționism chinuitor. Dacă este harnic, îl împinge spre epuizare. Dacă este atent, îl transformă într-un om dominat de frică.
Aceasta este una dintre cele mai subtile ispite.
Diavolul nu spune: „Nu mai posti.” El poate spune: „Postește mai mult decât poți.” Nu spune: „Nu te mai roga.” Ci șoptește: „Dacă nu ai făcut tot canonul, Dumnezeu este supărat pe tine.”
Astfel, ceea ce trebuia să aducă pace devine izvor de apăsare.
De aceea, stresul nu este întotdeauna rezultatul muncii multe, ci adesea al unei lupte lăuntrice purtate fără smerenie și fără încredere în Dumnezeu.
Perfecționismul fără smerenie naște stres
Un exemplu foarte frumos oferit de Cuviosul Paisie este cel al creștinului care ajunge seara obosit de la serviciu și nu mai poate citi întreaga Pavecerniță.
Ce ar face omul dominat de neliniște?
S-ar condamna pe sine, s-ar considera nevrednic și ar trăi cu sentimentul că L-a dezamăgit pe Dumnezeu.
Dar bătrânul spune exact contrariul.
Omul trebuie să-și spună cu liniște:
„Dacă nu pot citi toată Pavecernița, voi citi jumătate sau o treime.”
Apoi să mulțumească lui Dumnezeu și să continue a doua zi.
Ce diferență uriașă!
Nu cantitatea rugăciunii este cea care Îl bucură pe Dumnezeu, ci dragostea cu care este făcută.
Dumnezeu nu este un contabil care numără paginile citite, ci un Tată care privește inima copilului Său.
Egoismul ascuns produce apăsare
Există o observație extraordinară făcută de Cuviosul Paisie: omul care se nevoia din egoism se simțea sufocat și spunea:
„O, Hristoase al meu, foarte strâmtă ai făcut ușa! Nu încap!”
Problema nu era ușa. Problema era mândria.
Domnul spune:
„Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Matei 11, 29)
Odihna sufletului nu vine din performanțe religioase impresionante, ci din smerenie.
Omul mândru încearcă să demonstreze ceva: lui Dumnezeu, celorlalți sau chiar lui însuși. De aceea este permanent tensionat.
Omul smerit știe că fără harul lui Dumnezeu nu poate face nimic și, tocmai de aceea, trăiește cu mai multă pace.
Slava deșartă golește sufletul
O altă cauză profundă a stresului este dorința permanentă de apreciere.
Cuviosul Paisie spune că omul condus de slava deșartă rămâne cu un gol în suflet, iar cu cât primește mai multă slavă omenească, cu atât golul se mărește.
Aceasta este drama vremurilor noastre.
Omul caută validare prin succes, prin bani, prin funcții, prin imagine, prin aprecieri și prin admirația celor din jur.
Dar nimic din toate acestea nu poate umple sufletul.
Sfântul Augustin spunea atât de frumos:
„Neliniștit este sufletul nostru până se va odihni în Tine.”
Nicio realizare exterioară nu poate înlocui pacea pe care o dă Dumnezeu.
Încrederea în Dumnezeu alungă stresul
Omul credincios nu este lipsit de griji. El are familie, responsabilități, boli, lipsuri și necazuri. Diferența este că nu le poartă singur.
Psalmistul David spune:
„Aruncă spre Domnul grija ta și El te va hrăni; nu va da în veac clătinare dreptului.” (Psalmul 54, 25)
Aceasta nu înseamnă pasivitate. Creștinul muncește, se străduiește, își împlinește datoriile, dar știe că rezultatul aparține lui Dumnezeu. Când omul încearcă să controleze totul, inevitabil apare stresul.
Când învață să lase în mâna lui Dumnezeu ceea ce nu poate controla, sufletul începe să respire.
Cum putem lupta împotriva stresului?
Vindecarea începe prin schimbarea modului în care privim viața.
Mai întâi, trebuie să renunțăm la dorința de a controla totul. Dumnezeu conduce lumea mult mai bine decât o putem face noi.
Apoi, este important să nu ne comparăm cu ceilalți. Fiecare om are măsura lui, puterile lui și drumul lui.
Să nu transformăm nici viața duhovnicească într-o competiție. Rugăciunea, postul și nevoința trebuie făcute cu dragoste, nu din frică.
Să avem răbdare cu noi înșine. Dumnezeu are.
Să ne spovedim regulat și să ne împărtășim cu binecuvântare, pentru că harul lui Dumnezeu este adevăratul medicament al sufletului. Și, mai ales, să cultivăm rugăciunea inimii.
Chiar și o rugăciune scurtă, spusă cu smerenie:
„Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”
poate liniști sufletul mai mult decât ore întregi de frământare.
Stresul nu este doar o problemă psihologică sau socială
De multe ori, el este semnul că sufletul s-a îndepărtat de pacea pe care Dumnezeu dorește să i-o dăruiască.
Cuviosul Paisie Aghioritul ne descoperă că adevărata luptă nu este cu programul încărcat, cu serviciul sau cu lipsa timpului, ci cu neliniștea care încearcă să pună stăpânire pe inimă. Acolo unde omul se lasă condus de mândrie, de perfecționism, de slava deșartă sau de dorința de a controla totul, stresul își găsește un teren fertil. În schimb, acolo unde există smerenie, măsură, rugăciune și încredere în Dumnezeu, sufletul începe să guste pacea pe care lumea nu o poate oferi.
Îndemnul Cuviosului Paisie să rămână pentru fiecare dintre noi o regulă de viață:
„Pentru nimic în lume să nu aveți neliniște.”
Aceasta nu este o invitație la nepăsare, ci la o credință vie, care știe că Dumnezeu nu părăsește niciodată pe cel ce Își pune nădejdea în El. Din această încredere se naște liniștea inimii, iar din liniștea inimii se naște adevărata bucurie creștină.