Există un cuvânt de mare înțelepciune pe care omul modern încearcă să-l uite prin grijile și preocupările acestei vieți.
Nici bogăția, nici sănătatea, nici tinerețea nu pot schimba acest adevăr: „Adu-ți aminte de sfârșit.”
De cele mai multe ori ne facem planuri pentru săptămâna viitoare, pentru concediul de anul viitor sau pentru bătrânețe, uitând că nimeni nu a primit garanția zilei de mâine.
Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru ne pune înainte un adevăr simplu și tulburător:
„Cine știe oare dacă vom mai ajunge până mâine? Fiindcă mulți care plănuiau multe n-au mai apucat ziua de mâine.”
Aceste cuvinte nu urmăresc să ne înspăimânte, ci să ne trezească. Creștinismul nu cultivă obsesia morții, ci înțelepciunea pregătirii. Omul care își amintește de sfârșit nu devine trist, ci învață să trăiască fiecare clipă cu responsabilitate, cu recunoștință și cu dor după Dumnezeu.
Pomenirea morții, începutul înțelepciunii
În lumea de astăzi, aproape totul ne îndeamnă să uităm că suntem trecători. Cultura contemporană vorbește despre succes, dezvoltare personală, confort și distracție, dar foarte rar despre moarte.
Și totuși, moartea rămâne cea mai sigură realitate a existenței noastre.
Sfinții Părinți nu recomandă pomenirea morții pentru a produce teamă bolnăvicioasă, ci pentru a vindeca iluzia că timpul nostru este nelimitat. Omul care uită că va muri începe să creadă că poate amâna pocăința, iertarea, rugăciunea și schimbarea vieții.
Rugăciunea lui Moise, omul lui Dumnezeu, ne amintește :
„Învață-ne să socotim bine zilele noastre, ca să ne îndreptăm inimile spre înțelepciune.”(Psalmul 89, 14).
Aceasta este adevărata înțelepciune: să trăim prezentul în lumina veșniciei.
Nimeni nu știe ce aduce ziua de mâine
De câte ori nu spun oamenii:
- „Mai am timp.”
- „Mă voi pocăi la bătrânețe.”
- „Mai întâi să-mi rezolv problemele.”
Dar câți dintre cei care au plecat dintre noi s-au gândit că aceea va fi ultima lor zi?
Sfântul Neofit spune cu realism:
„Mulți care plănuiau multe n-au mai apucat ziua de mâine.”
Același lucru îl spune și Sfânta Scriptură în Pildele lui Solomon:
„Nu te lăuda cu ziua de mâine, că nu ştii la ce poate da naştere.”(Pilde 27, 1).
Această conștientizare nu trebuie să ne paralizeze, ci să ne facă mai atenți la ceea ce contează cu adevărat.
Astăzi putem ierta.
Astăzi putem cere iertare.
Astăzi putem începe rugăciunea.
Astăzi putem renunța la un păcat.
Astăzi putem face un bine.
Mâine nu ne aparține.
Cum va fi întâlnirea cu Dumnezeu?
Sfântul Neofit îndrăznește să pună întrebări pe care foarte puțini oameni și le mai pun:
„Vor veni îngeri luminoși? Sau vor veni duhurile întunericului? Cum mă voi înfățișa înaintea lui Dumnezeu?”
Aceste întrebări nu exprimă disperare, ci responsabilitate.
Moartea nu este sfârșitul existenței, ci începutul întâlnirii personale cu Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Şi precum este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata,”(Evrei 9, 27).
Pentru cel care L-a iubit pe Hristos, această întâlnire este plină de nădejde.
Pentru cel care și-a petrecut viața fără Dumnezeu, întâlnirea poate deveni dureroasă, deoarece adevărul nu mai poate fi ascuns.
Dumnezeu nu dorește pierzarea omului. El dorește mântuirea tuturor.
Întrebarea este dacă omul Îl dorește pe Dumnezeu.
Viața de acum pregătește veșnicia
Nu moartea decide destinul nostru, ci viața pe care o trăim înaintea ei.
Fiecare alegere lasă urme în suflet. Fiecare rugăciune îl apropie pe om de Dumnezeu. Fiecare păcat repetat întărește lanțurile patimilor.
De aceea Sfântul Neofit se roagă cu smerenie:
„Mai înainte de ceasul acela, vie mila Ta! Mai înainte de ziua aceea, tinde ajutorul Tău!”
Aceasta este rugăciunea fiecărui creștin.
Nu cerem o moarte fără suferință doar pentru confortul nostru, ci cerem să fim găsiți pregătiți.
În rugăciunile Bisericii cerem mereu:
„Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace și răspuns bun la înfricoșătoarea Judecată a lui Hristos.”
Aceasta este adevărata pregătire pentru sfârșit.
Numai Hristos poate izbăvi sufletul
Omul nu se poate salva singur.
Oricât de mare ar fi voința lui, fără harul lui Dumnezeu rămâne neputincios în fața păcatului.
Sfântul Neofit folosește imagini impresionante:
„Corabie sunt eu, iar Tu, Cârmaciul ei.”
„Lut sunt, și am nevoie de Meșterul olar.”
„Oaie pierdută sunt eu, iar Tu ești Bunul Păstor.”
Toate aceste imagini provin din Sfânta Scriptură și arată același adevăr: omul are nevoie de Hristos.
„Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.”(Ioan 14, 6).
Nu există alt drum către viața veșnică. Nu există altă lumină care să biruiască întunericul morții. Nu există alt Păstor care să conducă sufletul în siguranță.
Lupta cu patimile începe astăzi
Sfântul Neofit își mărturisește neputințele fără să se justifice.
El vorbește despre mânia, pofta, iubirea de avere, trândăvia, nepăsarea și îngreunarea la rugăciune.
Aceasta este sinceritatea sfinților. Ei nu se considerau fără păcat, ci aveau conștiința propriei neputințe și alergau neîncetat la mila lui Dumnezeu.
Mulți oameni cred că păcatul este doar încălcarea unei reguli. În realitate, păcatul este o boală a sufletului.
Patimile îl fac pe om rob.
De aceea Domnul spune:
„Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară.”(Matei 11, 29-30).
Paradoxal, omul care fuge de jugul lui Hristos ajunge robul unor poveri mult mai grele.
În schimb, ascultarea de Dumnezeu aduce libertate.
Dragostea pentru Hristos este cea mai mare pregătire
Cea mai frumoasă rugăciune din textul Sfântului Neofit este aceasta:
„Dă-mi mie, Hristoase-al meu, din toată inima să Te iubesc.”
Nu spune: „Dă-mi bogăție.” Nu spune: „Dă-mi viață lungă.” Nu spune: „Dă-mi slavă.” Ci cere iubirea lui Hristos.
Aceasta este esența vieții creștine. Omul care Îl iubește pe Hristos nu mai privește moartea ca pe un zid, ci ca pe o trecere către Cel pe Care L-a căutat întreaga viață.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Căci pentru mine viaţă este Hristos şi moartea un câştig.”(Filipeni 1, 21).
Aceste cuvinte nu pot fi înțelese fără iubire. Numai cine Îl iubește pe Dumnezeu poate privi moartea cu pace.
Trăiește fiecare zi ca pe un dar
Pomenirea morții schimbă felul în care trăim. Omul nu mai pierde timpul în certuri fără rost. Nu mai adună resentimente. Nu mai transformă averea în idol. Nu mai consideră rugăciunea o obligație. Fiecare zi devine un dar. Fiecare întâlnire poate fi ultima. Fiecare cuvânt capătă greutate.
Sfântul Ioan Scărarul spune că pomenirea morții este o moarte zilnică și o aducere aminte neîncetată de ieșirea din această viață.
Această aducere aminte nu întunecă sufletul, ci îl luminează.
Cel care trăiește astfel începe să aleagă mai ușor binele.
Trăiește astăzi pregătindu-te pentru veșnicie
Nu știm când vom pleca din această lume, dar știm că fiecare zi este o nouă șansă oferită de Dumnezeu.
Astăzi putem începe pocăința.
Astăzi putem iubi mai mult.
Astăzi putem ierta.
Astăzi putem pune început bun.
Să cerem și noi, asemenea Sfântului Neofit Zăvorâtul, darul cel mare al pomenirii morții, nu pentru a trăi în frică, ci pentru a trăi în adevăr.
Iar mai presus de toate să ne rugăm din inimă:
„Dă-mi mie, Hristoase-al meu, din toată inima să Te iubesc. Dă-mi să aflu calea cea strâmtă care duce la Tine și, mai înainte de orice, dă-mi cugetul la moarte și pomenirea ei.”
Cel care trăiește astfel nu va fi luat prin surprindere de sfârșitul vieții.
El va întâmpina clipa trecerii cu nădejde, având în inimă cuvintele Mântuitorului:
„Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.” (Ioan 11, 25)