Există o vitejie pe care lumea nu o aplaudă și despre care se vorbește prea puțin.
Nu este vitejia celui care ridică glasul, care îi învinge pe ceilalți sau care își impune voința. Este vitejia omului care are puterea să se smerească, să-și vadă greșelile, să se pocăiască, să rabde și să rămână lângă Dumnezeu chiar și atunci când nu primește răspunsurile pe care le așteaptă.
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul spunea un cuvânt tulburător prin simplitatea lui: „Dumnezeu Se descoperă celor viteji.” Dar despre ce fel de vitejie este vorba?
Este vorba despre curajul duhovnicesc. Despre puterea de a te lupta cu tine însuți. Despre îndrăzneala de a renunța la mândrie, de a-ți curăți inima și de a-L căuta pe Dumnezeu nu doar atunci când ai nevoie de ajutor, ci în fiecare zi a vieții tale.
Vitejia de a te smeri
Dumnezeu Se descoperă mai ales omului care se smerește sincer. El „Se odihnește” în blândețe și în smerenie, după cum ne învață experiența Sfinților Părinți.
Numai că smerenia a ajuns să fie greu înțeleasă de omul contemporan. Lumea ne îndeamnă să ne afirmăm, să demonstrăm că suntem mai buni, mai puternici, mai importanți, mai bogați. Suntem încurajați să ne construim imaginea, să câștigăm admirația celorlalți și să ne apărăm cu orice preț orgoliul.
Într-o asemenea lume, smerenia poate părea slăbiciune.
În realitate, smerenia cere o putere uriașă.
Este ușor să vezi greșelile altuia. Este mult mai greu să le vezi pe ale tale. Este ușor să te justifici. Este greu să spui: „Am greșit”. Este ușor să răspunzi răului cu rău. Este greu să ierți. Este ușor să te revolți atunci când voia ta nu se împlinește. Este mult mai greu să spui din inimă: „Doamne, facă-se voia Ta”.
Aceasta este una dintre formele adevăratei vitejii creștine.
Dumnezeu nu Se impune omului
Dumnezeu nu intră cu forța în viața noastră. El nu zdrobește libertatea omului și nu Se impune prin constrângere.
De aceea, mândria devine unul dintre cele mai mari obstacole în calea întâlnirii cu Dumnezeu. Omul mândru se umple atât de mult de sine, încât nu mai rămâne loc pentru altcineva. Uneori nici măcar pentru Dumnezeu.
Omul poate ajunge să creadă că mintea lui este măsura tuturor lucrurilor. Acceptă numai ceea ce poate controla, demonstra sau cuprinde în propriile categorii. Dar Dumnezeu nu este o formulă și nici o idee abstractă.
Dumnezeu este viu.
El nu este o invenție născută din frica omului, nici o simplă necesitate psihologică. Pentru creștin, Dumnezeu este Persoană, prezență și iubire. Este Dumnezeul Care intră în istorie și Se apropie atât de mult de om, încât Fiul lui Dumnezeu ia fire omenească.
Prin Întruparea Sa, Hristos a luat asupra Sa suferința, singurătatea, păcatul și moartea omului, pentru ca omul să nu mai rămână singur în întunericul său.
De aceea mărturisește Biserica: „Cu noi este Dumnezeu.”
Curajul de a-I deschide lui Dumnezeu inima
Există oameni care Îl caută pe Dumnezeu numai cu mintea. Vor dovezi, argumente și explicații pentru fiecare taină.
Credința ortodoxă nu disprețuiește rațiunea. Dimpotrivă, omul întreg este chemat la întâlnirea cu Dumnezeu. Dar rațiunea singură nu poate cuprinde ceea ce o depășește.
Sfântul Luca al Crimeii vorbea despre inimă ca despre un adevărat organ al cunoașterii duhovnicești. Există lucruri pe care omul nu le cunoaște numai prin măsurare și demonstrație, ci și prin experiență lăuntrică.
Iubirea, de pildă, poate fi analizată biologic și psihologic, dar omul îndrăgostit știe că iubirea nu încape într-o formulă.
Cu atât mai mult întâlnirea cu Dumnezeu.
Dumnezeu trebuie căutat cu întreaga ființă. Iar pentru aceasta este nevoie de o inimă care începe să se curețe.
„Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule”
Psalmistul David nu cere mai întâi putere, bogăție sau izbândă. El spune: „Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule.”
Aici se află una dintre cheile vieții duhovnicești.
Problema noastră nu este întotdeauna că Dumnezeu tace. Uneori problema este că înlăuntrul nostru există prea mult zgomot pentru a-L mai putea auzi.
Patimile fac zgomot. Mândria face zgomot. Invidia, judecarea aproapelui, ura, desfrânarea, iubirea de bani, ambiția și dorința neîncetată de a primi aprobarea oamenilor tulbură inima.
Dumnezeu nu încetează să fie aproape. Noi încetăm să mai fim atenți.
De aceea Biserica vorbește neîncetat despre pocăință, rugăciune, post, trezvie și luare-aminte. Acestea nu sunt exerciții destinate să-L convingă pe Dumnezeu să ne iubească. Dumnezeu ne iubește deja.
Ele sunt mijloace prin care inima noastră se curăță pentru a putea primi iubirea Lui.
Asemenea unei ferestre acoperite de praf, sufletul nu trebuie să creeze lumina. Trebuie doar să lase lumina să intre.
Vitejia luptei cu propriile patimi
Poate cea mai grea luptă pe care o duce omul nu este împotriva lumii, ci împotriva propriului egoism.
Este nevoie de curaj pentru a te cerceta sincer.
Este nevoie de vitejie să intri în biserică și să nu te compari cu cel de lângă tine. Să nu spui: „Eu sunt mai credincios”, „eu postesc”, „eu mă rog”, „eu cunosc rânduiala”.
Fariseul din Evanghelie făcea lucruri religioase, dar mândria îl despărțea de Dumnezeu. Vameșul nu avea cu ce să se laude. Avea însă curajul să-și recunoască starea: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”
Această rugăciune cere o vitejie pe care lumea nu o înțelege.
Creștinul viteaz nu este omul care nu cade niciodată. Este omul care, după fiecare cădere, se ridică și pornește din nou către Hristos.
Nu deznădăjduiește din pricina păcatelor sale, dar nici nu face pace cu ele.
Bucuria pe care lumea nu o poate da
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul mărturisea într-un chip minunat bucuria pe care o aduce apropierea de Dumnezeu: „Am o balanță și pe un taler pun toate bucuriile lumii și pe cealaltă pun jumătate din bucuria mea și balanța înclină de partea mea!”
Aceste cuvinte arată un adevăr pe care numai experiența îl poate confirma.
Creștinismul nu este o religie a tristeții.
Pocăința adevărată nu duce la disperare, ci la lumină. Lacrimile pocăinței nu sunt capătul drumului, ci începutul vindecării.
Omul renunță la anumite plăceri nu pentru că Dumnezeu ar fi împotriva bucuriei, ci pentru că descoperă o bucurie mai adâncă.
Există bucuria de a fi iertat. Bucuria unei conștiințe împăcate. Bucuria rugăciunii. Bucuria Sfintei Liturghii. Bucuria împărtășirii. Bucuria de a face bine fără să știe nimeni. Bucuria de a ierta. Bucuria de a simți că, în mijlocul încercării, nu ești singur.
Această bucurie nu poate fi cumpărată.
Dumnezeu îi caută pe cei care au curajul să-I răspundă
„Dumnezeu Se descoperă celor viteji” nu înseamnă că Dumnezeu îi iubește numai pe cei puternici.
El îi iubește pe toți.
Dar pentru a-L urma pe Hristos este nevoie de curaj.
Curajul de a rămâne credincios când ceilalți ironizează credința. Curajul de a spune adevărul fără ură. Curajul de a rămâne curat într-o lume care banalizează păcatul. Curajul de a ierta atunci când orgoliul cere răzbunare. Curajul de a te ridica după o cădere. Curajul de a te spovedi sincer. Curajul de a nu te rușina de rugăciune. Curajul de a pune voia lui Dumnezeu înaintea voii tale.
Și, poate mai presus de toate, curajul de a spune: „Doamne, nu știu ce va fi mâine, dar mă încred în Tine.”
Vitejia începe în inimă
Dumnezeu nu ne cere să devenim eroi în ochii lumii, ci să fim sinceri înaintea Lui. Adevărata vitejie începe în taina inimii: când putem răni și alegem să iertăm, când putem să ne lăudăm și alegem smerenia, când cădem și avem puterea să ne ridicăm.
Dumnezeu nu este departe. Uneori, noi suntem cei care ne îndepărtăm. Iar drumul întoarcerii începe prin rugăciune, pocăință și curajul de a-I deschide lui Hristos inima.
Vitejia creștină nu înseamnă să nu-ți fie frică, ci să mergi către Dumnezeu chiar și atunci când îți este frică. Să cazi și să te ridici. Să lupți și să nu deznădăjduiești. Să te smerești și să continui.
Pentru că Dumnezeu Se descoperă inimii care Îl caută cu sinceritate:
„Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele.” (Ps. 50, 11)