Există răni pe care le vedem și răni pe care numai Dumnezeu le cunoaște. Uneori, un singur cuvânt spus cu răutate ne poate tulbura mai mult decât o încercare grea.
O nedreptate, o jignire sau o vorbă grea pot rămâne mult timp în inimă. Atunci apare gândul răzbunării: „Mi-a spus? Am să-i spun și eu! M-a rănit? Am să-i arăt și eu!”
Ni se pare că ne apărăm demnitatea sau că facem dreptate, dar aici începe una dintre cele mai primejdioase lupte ale sufletului.
Părintele Proclu Nicău spunea: „Dacă îi spui gândului: «Am să-l ocărăsc mâine», vei scăpa; dar dacă îi zici azi… fără să vrei ai pierdut.”
Uneori, biruința înseamnă doar să nu răspundem imediat, să nu rostim cuvântul care ne arde pe buze. Mânia cere grabă, dar pacea se păstrează prin răbdare.
„Mi-a zis și-am să-i zic!”
Părintele Proclu Nicău povestește despre un pustnic îmbunătățit care trebuia să treacă printr-o cetate. Auzind oamenii despre el, s-au strâns în număr mare, așteptând un cuvânt de folos.
Pustnicul s-a întors către ei și le-a spus un lucru care cuprinde o întreagă lecție despre viața creștină:
„Cea mai fericită viață ortodoxă o au creștinii, dar un singur lucru îi strică pe ei: «Mi-a zis și-am să-i zic!»”
Cât adevăr se ascunde în aceste câteva cuvinte!
„M-a ocărât și-am să-l ocărăsc.” „M-a vorbit de rău și am să spun și eu ce știu despre el.” „M-a făcut de rușine și am să-l fac și eu.” „Nu mă mai caută? Nici eu nu-l mai caut.” „Nu mă iartă? Nici eu nu-l iert.”
Așa începe răzbunarea. Rareori începe cu lucruri mari. De cele mai multe ori începe cu dorința de a întoarce răul primit.
Iar răul întors nu vindecă răul. Îl înmulțește.
Răzbunarea ne fură mai întâi nouă pacea
Omul care dorește să se răzbune crede că îl pedepsește pe celălalt. În realitate, prima inimă pe care o rănește este propria inimă.
Cel care ne-a jignit poate că și-a văzut mai departe de viață. Noi însă continuăm în mintea noastră discuția cu el. Îi răspundem de zeci de ori. Refacem scena. Ne imaginăm ce trebuia să spunem. Pregătim răspunsuri pentru următoarea întâlnire.
Și astfel omul care ne-a rănit ajunge să locuiască, prin gândul nostru, în sufletul nostru.
De aceea răzbunarea este o robie. Ne leagă de cel care ne-a făcut rău și ne face să purtăm pretutindeni rana.
Iertarea, dimpotrivă, nu înseamnă să spunem că răul a fost bun. Nu înseamnă nici să acceptăm abuzul, nedreptatea sau minciuna. Iertarea înseamnă să refuzăm să lăsăm răul altuia să nască un alt rău în noi.
De ce trebuie să amânăm răspunsul dat la mânie
Sfatul Părintelui Proclu este de o uimitoare finețe duhovnicească: dacă simți că trebuie să-l ocărăști, spune gândului că o vei face mâine.
De ce?
Pentru că patima cere imediat satisfacție.
Mânia spune: „Acum!” Orgoliul spune: „Răspunde-i!” Dorința de răzbunare spune: „Nu-l lăsa să creadă că a câștigat!”
Dar dacă omul nu ascultă primul impuls, puterea ispitei începe să slăbească.
Poate că până mâine va veni rugăciunea. Poate va veni rușinea pentru gândul avut. Poate ne vom aminti propriile noastre greșeli. Poate vom înțelege că și cel care ne-a rănit este un om slab, cu patimi și suferințe. Poate că Dumnezeu va pune în inimă pacea pe care, în clipa mâniei, nu o puteam simți.
Câte cuvinte grele ar fi rămas nerostite dacă oamenii ar fi așteptat o noapte înainte de a răspunde!
Câte familii ar fi fost cruțate de certuri, câte prietenii nu s-ar fi destrămat și câte regrete nu s-ar fi născut dacă, în momentul mâniei, am fi avut puterea să tăcem!
Când răspundem răului cu rău, pierdem ceva mult mai prețios
Părintele Proclu spune apăsat: „Prin răzbunare, așa Se depărtează Duhul Sfânt de noi. Și vom pierde.”
Aici se află adevărata tragedie a răzbunării.
Nu faptul că am avut ultimul cuvânt este important. Nu faptul că am reușit să-l punem pe celălalt la punct. Nu faptul că am găsit replica perfectă.
Întrebarea adevărată este: ce s-a întâmplat cu sufletul nostru?
Putem câștiga o ceartă și pierde pacea.
Putem demonstra că avem dreptate și pierde dragostea.
Putem răni pe cineva care ne-a rănit și apoi să descoperim că în inimă nu a venit liniștea, ci o tulburare și mai mare.
Creștinul este chemat la o altă biruință: nu să-l învingă pe aproapele său, ci să biruiască răul care încearcă să pătrundă în propria inimă.
Tăcerea poate deveni o mare biruință
Nu orice tăcere este slăbiciune.
Există o tăcere care vine din frică, dar există și o tăcere care vine din putere duhovnicească. Este tăcerea omului care ar putea răspunde, dar alege să nu rănească. A celui care simte mânia, dar nu îi dă voie să devină cuvânt. A celui care ar putea să se răzbune, dar Îl alege pe Dumnezeu în locul satisfacției de moment.
În asemenea clipe se vede lupta adevărată.
Este ușor să fim blânzi atunci când nimeni nu ne supără. Este ușor să vorbim despre iertare atunci când nu avem nimic de iertat.
Dar când suntem nedreptățiți, atunci începe examenul inimii.
Primul lucru pe care îl putem face este foarte simplu: să nu răspundem imediat.
Să spunem în gând: „Doamne, ajută-mă să nu păcătuiesc acum.”
Uneori această rugăciune scurtă poate opri un întreg lanț de răutate.
Iertarea nu înseamnă că nedreptatea devine dreptate
Este important să înțelegem și acest lucru: creștinul poate pune limite. Poate spune că o faptă este nedreaptă. Poate cere adevărul. Poate ieși dintr-o situație care îi face rău și poate cere ajutor atunci când este nevoie.
A ierta nu înseamnă a deveni complice cu răul.
Diferența se află în inimă.
Una este să cauți îndreptarea unei situații și alta este să dorești suferința celui care te-a rănit. Una este să spui adevărul și alta este să umilești. Una este să te aperi și alta este să te răzbuni.
Creștinul nu este chemat să iubească nedreptatea, ci să nu permită nedreptății să-i otrăvească sufletul.
Cea mai grea victorie este victoria asupra propriei inimi
Atunci când cineva ne jignește, avem două lupte. Una este în exterior, cu situația care ne-a rănit. Cealaltă, mult mai importantă, se desfășoară în interior.
Ce voi face cu mânia mea?
O voi hrăni sau o voi pune înaintea lui Dumnezeu?
Voi repeta neîncetat cuvintele celui care m-a rănit sau voi încerca să mă rog?
Voi căuta momentul potrivit pentru răzbunare sau voi cere puterea de a ierta?
Aici se hotărăște biruința.
Sfințenia nu începe întotdeauna prin fapte extraordinare. Uneori începe printr-un cuvânt pe care am ales să nu-l spunem. Printr-un mesaj pe care nu l-am trimis. Printr-o insultă pe care n-am întors-o. Printr-o rugăciune rostită cu greu pentru omul care ne-a făcut rău.
„Am să-i răspund mâine”
Poate că acesta este unul dintre cele mai practice sfaturi pe care le putem lua cu noi: atunci când mânia ne cere să răspundem imediat, să amânăm.
„Am să-i răspund mâine.”
Iar până mâine să ne rugăm.
Poate că mâine nu vom mai dori să răspundem. Poate vom găsi cuvinte mai blânde. Poate vom înțelege altfel lucrurile. Poate vom putea spune adevărul fără ură. Sau poate vom descoperi că tăcerea este răspunsul cel mai bun.
Nu orice nedreptate trebuie răzbunată. Nu orice insultă trebuie întoarsă. Nu fiecare provocare merită un răspuns.
Uneori cea mai mare victorie este să plecăm dintr-o ceartă fără să fi lăsat răul celuilalt să devină răul nostru.
Pentru că adevărata întrebare nu este: „Cine a avut ultimul cuvânt?”, ci: „Am păstrat pacea lui Dumnezeu în inimă?”
Iar când suntem ispitiți să spunem: „Mi-a zis și-am să-i zic!”, să ne amintim cuvântul Părintelui Proclu Nicău și să alegem calea mai grea, dar binecuvântată: răbdarea, rugăciunea, smerenia și iertarea.