Când taclalele devin o primejdie pentru suflet

Photo of author

By Adrian Serban

Există risipiri ale sufletului pe care le socotim nevinovate, tocmai pentru că au devenit obiceiuri ale vieții noastre de fiecare zi.

Printre acestea se numără și vorbirea fără rost, pe care o numim adesea „statul la taclale”. Comentăm întâmplări, analizăm viețile altora și risipim ceasuri întregi în discuții nefolositoare, crezând că nu pierdem decât timpul.

În realitate, grăirea deșartă ne răpește pacea inimii, puterea de a ne aduna în rugăciune și dragostea față de aproapele, îndepărtându-ne treptat de Dumnezeu și de adevărata cunoaștere de sine.

Cuvântul, darul lui Dumnezeu făcut omului

Dumnezeu i-a dăruit omului puterea cuvântului pentru ca acesta să poată mărturisi adevărul, să aducă mângâiere, să împărtășească înțelepciune și să înalțe rugăciuni către Creatorul său. Cuvântul este un dar de mare preț, dar și o responsabilitate pe măsură.

Prin cuvânt putem ridica un suflet căzut, putem împăca doi oameni, putem alina o suferință sau putem aprinde nădejdea în inima celui deznădăjduit. Tot prin cuvânt putem răni, dezbina, tulbura și distruge încrederea dintre oameni.

Mântuitorul ne învață că vom răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru fiecare cuvânt rostit fără folos: „Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii. ” (Matei 12, 36).

Aceste cuvinte ale Domnului ne descoperă gravitatea unei greșeli pe care suntem obișnuiți să o trecem cu vederea. Nimic din ceea ce rostim nu este lipsit de urmări. Fiecare cuvânt lasă o urmă atât în sufletul nostru, cât și în sufletul celui care ne ascultă.

De aceea, creștinul este chemat să-și folosească limba cu aceeași grijă cu care își păzește inima.

Grăirea deșartă și risipirea lăuntrică

Una dintre cele mai primejdioase consecințe ale vorbirii fără rost este împrăștierea minții. Omul care vorbește necontenit despre toate lucrurile din jurul său ajunge să nu mai aibă răgaz pentru cercetarea propriei vieți.

Ne preocupă ce a spus cineva, ce a făcut altcineva, cum trăiesc vecinii, ce greșeli au săvârșit cunoscuții. Ne risipim atenția în nenumărate amănunte, uitând tocmai lucrul cel mai important: starea sufletului nostru.

Arhimandritul Serafim Alexiev, în lucrarea Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, ne spune:

„Orice grăire trebuie să aibă un scop, și încă un scop înalt! Grăirea deșartă însă ne abate de la scopurile înalte, așezate limbii omenești.”

Nu întâmplător, în rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, cerem izbăvirea de duhul grăirii în deșert. Biserica ne învață că grăirea deșartă este o piedică în calea sporirii duhovnicești. Cum vom putea dobândi liniștea rugăciunii și asculta glasul conștiinței, dacă ne risipim mintea în vorbe fără folos?

De la taclale la judecarea aproapelui

Vorbirea fără rost alunecă lesne spre bârfă, clevetire și osândirea aproapelui. Începem prin a povesti o întâmplare și sfârșim prin a judeca un om, transformând neputințele sale în subiecte de conversație.

Mai grav este că, uneori, facem toate acestea fără să simțim vreo mustrare de conștiință. Ne justificăm spunând că nu am făcut decât să povestim adevărul. Dar faptul că o întâmplare este adevărată nu ne îndreptățește să o răspândim, mai ales atunci când aceasta poate răni demnitatea aproapelui.

Sfântul Apostol Iacov ne amintește cât de mare este puterea limbii, asemănând-o cu un foc care poate aprinde o pădure întreagă: ,,Aşa şi limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte! Iată puţin foc şi cât codru aprinde!Foc este şi limba, lume a fărădelegii! Limba îşi are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei.” (Iacov 3, 5-6).

Câte prietenii nu s-au destrămat din pricina unor vorbe nechibzuite! Câte familii nu s-au tulburat din cauza unor discuții purtate fără dragoste! Câte suflete nu au fost rănite de cuvinte rostite doar pentru a întreține o conversație!

Înțelepciunea de a ști când să vorbești

Sfinții Părinți au acordat o mare importanță nevoinței tăcerii. Ei nu au disprețuit cuvântul, ci au înțeles că acesta își păstrează frumusețea și puterea atunci când izvorăște dintr-o inimă curată.

Avva Isaia ne oferă un sfat de o remarcabilă profunzime:

„Înțelepciunea constă nu în faptul de a nu vorbi, ci în faptul de a ști când să vorbești. În știința de a tăcea și în știința de a vorbi! Cugetă înainte de a vorbi și răspunde așa cum trebuie!”

Adevărata înțelepciune nu presupune o tăcere permanentă, ci discernământ. Există împrejurări în care tăcerea este o virtute, după cum există momente în care a tăcea înseamnă a neglija o datorie a iubirii creștine.

Să vorbim când putem mărturisi adevărul, îndrepta o nedreptate sau mângâia un suflet și să tăcem când cuvintele noastre pot hrăni mândria ori răni aproapele. Înainte de a vorbi, să ne întrebăm dacă vorbele noastre sunt necesare și izvorăsc din dragoste.

Tăcerea, școală a smereniei

Adeseori, vorbim mult pentru că dorim să fim ascultați, apreciați și considerați înțelepți. Simțim nevoia să ne exprimăm părerea despre orice, să demonstrăm că avem dreptate și să arătăm cât de multe lucruri cunoaștem.

Avva Isaia ne îndeamnă însă să urmăm o altă cale: „Nu te lăuda cu știința ta, deoarece nimeni nu știe nimic. Iar cununa a toate este să te mustri pe tine însuți, să te faci mai mic decât aproapele tău și să năzuiești către Dumnezeu!”

Tăcerea asumată cu smerenie ne ajută să renunțăm la dorința de a fi mereu în centrul atenției. Ne învață să ascultăm, să avem răbdare și să respectăm sufletul celui de lângă noi.

Omul smerit nu simte nevoia să aibă întotdeauna ultimul cuvânt. El preferă uneori să piardă o dispută decât să piardă pacea inimii și dragostea fratelui său.

Taclalele vremurilor noastre

Astăzi, grăirea deșartă a dobândit forme noi. Nu mai este nevoie să ne întâlnim pentru a pierde ceasuri întregi în conversații fără folos. Telefonul, rețelele sociale și comentariile de pe internet ne oferă necontenit prilejuri de risipire.

Discutăm despre viețile unor oameni pe care nici măcar nu îi cunoaștem, ne implicăm în dispute interminabile și răspândim informații fără să le cercetăm.

Toate acestea ne consumă timpul, ne tulbură mintea și ne sărăcesc viața lăuntrică.

Desigur, nu orice conversație obișnuită este grăire deșartă. O discuție caldă, o glumă curată, bucuria întâlnirii cu prietenii sau ascultarea unui om singur pot fi expresii ale iubirii creștine.

Problema începe atunci când vorbirea devine risipire, când nu mai știm să ne oprim și când uităm că timpul vieții noastre este un dar pe care Dumnezeu ni l-a încredințat spre mântuire.

Să învățăm să ne păzim limba

Nevoința tăcerii poate începe prin lucruri simple: să nu răspundem imediat când suntem provocați, să nu transmitem mai departe greșelile altora, să nu intervenim în orice discuție și să înlocuim vorbele inutile cu rugăciunea.

Să rostim mai des cuvintele psalmistului: „Pune, Doamne, strajă gurii mele și ușă de îngrădire, împrejurul buzelor mele. ” (Psalmul 140, 3).

Paza limbii este strâns legată de paza inimii. Pe măsură ce ne curățim gândurile, și cuvintele noastre devin mai blânde, mai cumpătate și mai folositoare.

Să vorbim mai puțin și să iubim mai mult

Când stăm la taclale, nu pierdem doar timpul. Pierdem prilejuri de rugăciune, risipim puteri sufletești, ne primejduim pacea și uităm adeseori de chemarea noastră către Dumnezeu.

Să nu ne temem de tăcere. În liniștea ei putem descoperi lucruri pe care zgomotul vorbelor ni le ascunde: propriile neputințe, nevoia de pocăință și frumusețea întâlnirii cu Dumnezeu.

Să învățăm să vorbim mai puțin despre greșelile altora și mai mult cu Dumnezeu despre îndreptarea noastră.

Căci nu mulțimea cuvintelor ne face înțelepți, ci curăția inimii din care acestea izvorăsc. Iar uneori, cel mai folositor cuvânt este tocmai acela pe care, din smerenie și dragoste, alegem să nu-l rostim.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!