Există un pericol duhovnicesc despre care vorbim prea puțin: acela de a crede în Dumnezeu, dar nu în Dumnezeul cel viu, ci într-un Dumnezeu construit după propriile noastre dorințe.
Un Dumnezeu care să nu ne tulbure prea mult, să nu ne ceară schimbarea vieții, să nu ne mustre conștiința și să nu ne scoată din comoditate. Un Dumnezeu care să ne ajute când avem necazuri, să ne împlinească rugăciunile și să ne ocrotească familia, dar care, în rest, să ne lase să trăim după propria voie.
Fără să ne dăm seama, putem ajunge astfel să nu-L mai căutăm pe Dumnezeu așa cum ni S-a descoperit, ci să ne alcătuim despre El o imagine care ne convine.
Și tocmai aici începe una dintre cele mai subtile rătăciri ale vieții duhovnicești.
Un Dumnezeu făcut după măsura noastră
Omul contemporan acceptă cu ușurință un Dumnezeu care mângâie, dar mult mai greu un Dumnezeu Care cheamă la pocăință. Îl dorește pe Hristos ca ajutor, dar nu întotdeauna și ca Stăpân al vieții sale. Vrea binecuvântarea Lui, însă fără Cruce; iertarea, însă fără schimbarea vieții; Împărăția cerurilor, însă fără lupta împotriva patimilor.
Așa apare un creștinism comod.
Mergem la biserică, aprindem o lumânare, ținem anumite sărbători, poate postim câteva zile și rostim rugăciuni atunci când ne aflăm în nevoie. Toate acestea sunt bune, dar pot deveni simple gesturi exterioare dacă inima noastră rămâne neschimbată.
Credința nu este o poliță de asigurare împotriva necazurilor.
Dumnezeu nu este Cineva pe Care Îl chemăm numai când viața nu mai merge după planurile noastre. Relația cu El presupune transformarea întregii existențe.
Hristos nu a venit numai să ne facă viața mai confortabilă. A venit să ne dăruiască viața adevărată.
Iar pentru aceasta ne cheamă să murim omului vechi, egoismului, mândriei, răutății și iubirii pătimașe de sine.
Ce ne spun sfinții și mucenicii?
Dacă Evanghelia ar fi fost numai o metodă de obținere a liniștii sufletești, atunci întreaga istorie a sfințeniei ar deveni greu de înțeles.
Mucenicii au mers la moarte pentru Hristos. Cuvioșii au părăsit confortul lumii. Pustnicii s-au nevoit zeci de ani în rugăciune, post și priveghere. Nenumărați creștini au ales să piardă averi, poziții sociale și chiar viața, dar să nu se lepede de Hristos.
Oare pentru ce?
Cu siguranță, nu pentru un creștinism confortabil.
Ei înțeleseseră ceva ce noi riscăm să uităm: Dumnezeu nu este un adaos la viața omului, ci centrul ei.
Pentru sfinți, Hristos nu era o idee frumoasă despre iubire și nici o consolare sentimentală. Era Viața însăși.
De aceea credința lor ne pune inevitabil o întrebare incomodă: cât valorează Hristos pentru noi?
Cât suntem dispuși să schimbăm din viața noastră pentru El? La ce patimă suntem gata să renunțăm? Ce nedreptate suntem gata să îndreptăm? Pe cine suntem gata să iertăm?
Dumnezeu nu poate fi cunoscut prin mândrie
Una dintre marile piedici în cunoașterea lui Dumnezeu este mândria.
Cuviosul Siluan Athonitul leagă necredința de mândria omului și arată că Dumnezeu Se descoperă inimii smerite. Mintea omului poate cerceta lumea, poate formula teorii și poate acumula o cantitate uriașă de informații, dar cunoașterea lui Dumnezeu nu este numai rezultatul unui exercițiu intelectual.
Dumnezeu Se descoperă omului care Îl caută cu sinceritate și smerenie.
Aceasta este valabil nu numai pentru cel care declară că nu crede, ci și pentru noi, cei care ne considerăm credincioși.
Putem vorbi mult despre Dumnezeu și totuși să fim foarte departe de El.
Putem cunoaște rânduieli bisericești, putem citi cărți teologice, putem ține posturile și putem participa regulat la slujbe, iar în același timp să-i judecăm neîncetat pe ceilalți.
În clipa în care credința ne face să ne considerăm superiori altora, ceva s-a îmbolnăvit în viața noastră duhovnicească.
Omul care se apropie cu adevărat de Dumnezeu nu devine mai mândru. Devine mai smerit.
Nici Dumnezeul pedepsitor, nici Hristosul „comod”
Există două extreme de care trebuie să ne ferim.
Prima este imaginea unui Dumnezeu nemilos, Care așteaptă greșeala omului pentru a-l pedepsi. De aici se poate naște o religiozitate întemeiată aproape exclusiv pe frică. Omul postește, se roagă și face binele numai pentru a evita pedeapsa.
Dar nevoința creștină nu este o tranzacție.
Nu postim pentru a-L cumpăra pe Dumnezeu. Nu facem milostenie pentru a aduna „puncte” care să compenseze matematic păcatele noastre. Nu ne rugăm pentru a-L convinge pe Dumnezeu să ne iubească.
Dumnezeu ne iubește.
Nevoința există pentru vindecarea omului, pentru curățirea inimii de patimi și pentru refacerea comuniunii cu Dumnezeu.
Cealaltă extremă este la fel de periculoasă: imaginea unui Hristos sentimental, Care iubește într-un asemenea mod încât nimic din ceea ce facem nu mai are importanță.
„Dumnezeu este bun”, spunem, și transformăm acest adevăr într-o justificare a nepocăinței.
Da, Dumnezeu este iubire. Da, mila Lui este nemăsurată. Dar tocmai iubirea Lui ne cheamă la schimbare.
Hristos o iartă pe femeia prinsă în adulter, dar îi spune să nu mai păcătuiască. Primește pe păcătos, dar nu binecuvântează păcatul. Vindecă omul, dar îl cheamă la o viață nouă.
Iubirea lui Dumnezeu nu desființează pocăința. O face posibilă.
Creștinismul căldicel
Poate că cea mai mare primejdie nu este lepădarea zgomotoasă de Dumnezeu, ci obișnuirea cu El.
Putem ajunge să mergem la biserică mecanic. Să ascultăm Evanghelia fără să ne mai atingă. Să rostim „Doamne, miluiește” fără să mai cerem cu adevărat mila Lui. Să ne împărtășim de viața Bisericii și totuși să păstrăm intacte ura, invidia, iubirea de bani, desfrânarea, mândria sau neiertarea.
Atunci apare cumplita căldicime duhovnicească.
Avem impresia că suntem bine pentru simplul fapt că „suntem credincioși”.
Începem chiar să ne comparăm cu ceilalți: noi mergem la biserică, noi postim, noi știm adevărul, noi suntem „în rânduială”.
Este însă foarte ușor ca, sub hainele unei religiozități corecte, să se ascundă duhul fariseului.
Fariseul din Evanghelie nu era ateu. Dimpotrivă, era religios. Tocmai aceasta face pilda atât de tulburătoare. El se ruga, postea și împlinea anumite porunci, dar toate acestea deveniseră prilej de înălțare de sine.
Vameșul nu avea fapte cu care să se laude. Avea însă pocăință: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”.
Și el s-a întors mai îndreptat la casa sa.
Semnul întâlnirii adevărate cu Dumnezeu
Sfântul Iustin Popovici subliniază un adevăr esențial al vieții Bisericii: omul care trăiește cu adevărat în Biserică se vede pe sine păcătos, nu infailibil, și caută pocăința în locul slavei pentru propriile fapte.
Acesta este unul dintre semnele întâlnirii autentice cu Dumnezeu.
Cu cât omul se apropie mai mult de lumină, cu atât vede mai limpede ceea ce trebuie curățit în propria inimă.
De aceea sfinții, deși ajunseseră la măsuri duhovnicești extraordinare, nu se considerau sfinți. Își vedeau propriile neputințe și cereau mila lui Dumnezeu.
Noi facem adesea invers: vedem foarte bine păcatele celorlalți și foarte puțin propriile păcate.
Creștinismul începe să devină adevărat atunci când încetăm să mai folosim Evanghelia ca să-i măsurăm pe ceilalți și începem să ne măsurăm pe noi înșine cu ea.
Dumnezeu nu trebuie făcut după chipul nostru
Marea întrebare nu este dacă Dumnezeu corespunde așteptărilor noastre, ci dacă noi suntem gata să ne schimbăm viața după voia Lui.
Dumnezeu nu poate fi redus la imaginea care ne convine.
El nu este nici judecătorul nemilos inventat de fricile noastre, nici Hristosul sentimental construit pentru confortul nostru. Este Dumnezeul cel viu, Care iubește fără măsură și Care tocmai de aceea ne cheamă fără încetare la pocăință, vindecare și sfințenie.
Poate că fiecare dintre noi ar trebui să-și pună, din când în când, o întrebare simplă și dureroasă:
Cred eu în Dumnezeu așa cum este El sau într-un Dumnezeu pe care mi l-am făcut după dorințele mele?
Răspunsul nu se găsește numai în cuvintele noastre, ci mai ales în felul în care trăim.
Pentru că adevărata credință începe atunci când nu-I mai cerem lui Dumnezeu să Se potrivească vieții noastre, ci Îi îngăduim Lui să ne schimbe viața.