Una dintre cele mai mari boli ale omului contemporan nu este lipsa timpului, ci împrăștierea.
Mintea fuge dintr-o parte în alta, inima este împărțită între sute de dorințe, iar sufletul nu mai găsește odihnă. Trăim într-o lume care ne solicită permanent atenția: telefoane, știri, rețele sociale, griji, planuri și dorințe fără sfârșit. În această alergare continuă, omul ajunge să se piardă pe sine.
Sfinții Părinți au vorbit însă despre această stare cu multe veacuri înainte. Ei au numit-o risipirea minții și împrăștierea inimii.
Sfântul Nicolae Velimirovici spune atât de frumos:
„Noi toți suntem împrăștiați, până când nu aflăm un centru către care ființa noastră să se poată aduna.” Acest centru nu este un ideal omenesc, nici succesul, nici averea și nici chiar familia, ci Însuși Hristos.
Creștinismul nu înseamnă doar respectarea unor reguli, ci adunarea întregii ființe în Dumnezeu. Omul devine cu adevărat liber numai atunci când toate puterile sufletului se unesc în jurul iubirii lui Hristos.
Împrăștierea, rana sufletului
La început, omul a fost creat întreg. Mintea, inima și voința lucrau împreună, într-o armonie desăvârșită cu Dumnezeu. După cădere însă, această unitate s-a destrămat. Omul nu mai vrea ceea ce gândește, nu mai face ceea ce știe că este bine și ajunge adesea rob propriilor patimi.
Sfântul Apostol Pavel descrie această luptă interioară prin cuvintele:
„Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc.” (Romani 7, 19)
Această dezbinare lăuntrică este semnul împrăștierii. Omul trăiește în multe locuri deodată, dar nu mai este prezent acolo unde se află cu adevărat. Trupul este la rugăciune, iar mintea la grijile de mâine. Este în familie, dar se gândește la serviciu. Se află la Sfânta Liturghie, însă inima îi este prinsă în lucrurile lumii.
Diavolul nu urmărește întotdeauna să ne facă să păcătuim grav. Uneori îi este suficient să ne țină permanent împrăștiați. Un suflet risipit nu mai poate auzi glasul lui Dumnezeu.
Hristos, Centrul care adună toate
Într-un irmos bisericesc se spune despre Mântuitorul: „Împreunând firile despărțite.” Aceste cuvinte exprimă una dintre cele mai adânci lucrări ale lui Hristos.
El a venit nu doar să ierte păcatul, ci să refacă unitatea omului. El a adunat ceea ce era risipit și a vindecat ceea ce era sfărâmat.
Sfântul Nicolae Velimirovici spune că pentru Iisus Hristos centrul ființei Sale era Dumnezeul cel viu. De aceea, orice cuvânt, orice faptă și orice hotărâre izvora din această comuniune neîntreruptă cu Tatăl.
Mântuitorul spune:
„Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem.” (Ioan 10, 30)
Toată viața Sa pământească a fost o permanentă întoarcere către Tatăl. Înainte de fiecare minune, înainte de fiecare învățătură și înainte de fiecare moment hotărâtor, Hristos Se ruga.
Nu pentru că avea nevoie de putere, ci pentru a ne arăta că omul nu poate rămâne întreg fără comuniunea cu Dumnezeu.
Rugăciunea adună ceea ce lumea risipește
Lumea ne împrăștie. Rugăciunea ne adună.
Aceasta este una dintre cele mai simple și mai adânci lecții ale vieții duhovnicești.
Atunci când omul începe să se roage cu atenție, mintea, care până atunci alerga în toate direcțiile, începe încet-încet să se liniștească. Nu se întâmplă dintr-odată. Este nevoie de răbdare și de multă nevoință.
Sfinții spun că rugăciunea este coborârea minții în inimă.
Domnul Însuși ne îndeamnă:
„Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.” (Matei 6, 6)
Această „cămară” este înainte de toate inima omului.
Acolo trebuie să ajungem. Nu este suficient să rostim cuvinte. Trebuie să fim prezenți cu întreaga noastră ființă înaintea lui Dumnezeu.
Luarea-aminte, arma împotriva risipei
Părinții pustiei vorbeau mereu despre luarea-aminte. Ei o considerau începutul tuturor virtuților. Omul neatent devine ușor pradă gândurilor. Un gând aduce alt gând. O imagine aduce alta. O grijă naște zece alte griji. Astfel sufletul se umple de zgomot. În schimb, omul atent își păzește inima.
Mântuitorul spune:
„Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios.” (Matei 26, 41)
Privegherea nu înseamnă doar lipsa somnului, ci trezvia minții. Înseamnă să fii conștient de ceea ce se petrece înlăuntrul tău și să nu lași orice gând să pătrundă în inimă.
De aceea, rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”, este atât de prețioasă. Ea adună mintea și o așază înaintea lui Dumnezeu.
Omul întreg este omul care trăiește în Hristos
Societatea ne învață să avem mai multe identități: una la serviciu, alta acasă, alta pe internet și alta în fața oamenilor.
Hristos ne cheamă să fim unul. Să nu purtăm măști.
Să fim aceiași înaintea oamenilor și înaintea lui Dumnezeu.
Domnul spune:
„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” (Matei 5, 8)
Curăția inimii înseamnă tocmai această unitate lăuntrică. Nu mai există două voințe, două vieți sau două fețe. Există un singur scop: dobândirea lui Hristos.
Sfântul Apostol Pavel mărturisește:
„M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” (Galateni 2, 20)
Aceasta este adevărata adunare a sufletului.
Cum putem lupta cu împrăștierea?
În primul rând, trebuie să reducem tot ceea ce ne fură pacea fără folos. Nu orice lucru permis este și folositor pentru suflet.
Apoi, să începem fiecare zi cu rugăciune, înainte de telefon, înainte de știri și înainte de orice altă preocupare.
Citirea zilnică din Sfânta Scriptură hrănește mintea cu gândurile lui Dumnezeu, iar participarea regulată la Sfânta Liturghie reașază întreaga viață în jurul lui Hristos.
Spovedania curăță sufletul de povara păcatelor, iar Sfânta Împărtășanie îl unește pe om cu Izvorul vieții.
Foarte important este și să facem un singur lucru odată. Omul care încearcă să le facă pe toate simultan ajunge să nu fie prezent nicăieri.
Sfinții făceau fiecare lucru cu rugăciune și cu atenție.
Chiar și munca obișnuită devenea pentru ei o lucrare sfântă.
Asemănarea cu Hristos este adevărata frumusețe
Sfântul Nicolae Velimirovici încheie acest gând minunat spunând:
„Fă și tu la fel, și te vei asemăna lui Hristos. Iar a te asemăna lui Hristos înseamnă a fi mai frumos decât Soarele și mai puternic decât cosmosul.” Ce cuvinte impresionante! Lumea caută frumusețea în exterior și puterea în avere, influență sau succes. Dumnezeu vede altfel. Cel mai frumos om este cel unit cu Hristos. Cel mai puternic este cel care și-a biruit patimile. Cel mai bogat este cel care și-a găsit pacea în Dumnezeu. Această frumusețe nu se ofilește și această putere nu poate fi învinsă de moarte.
Împrăștierea este una dintre cele mai subtile ispite ale vremurilor noastre
Ea nu face zgomot, dar golește încet sufletul de pace, de rugăciune și de prezența lui Dumnezeu. Omul risipit ajunge să alerge neîncetat fără să știe încotro merge, iar inima lui rămâne neliniștită.
Hristos este singurul centru care poate aduna ceea ce păcatul a risipit. În El, mintea găsește adevărul, inima găsește iubirea, iar sufletul găsește odihna după care tânjește. De aceea, fiecare rugăciune rostită cu atenție, fiecare clipă de tăcere înaintea lui Dumnezeu și fiecare pas făcut pe calea poruncilor înseamnă o întoarcere spre adevăratul nostru centru.
Să ne străduim, așadar, să nu ne mai lăsăm furați de zgomotul lumii, ci să ne adunăm neîncetat în Hristos. Numai astfel vom descoperi pacea pe care lumea nu o poate da și vom înțelege că adevărata putere a omului nu stă în ceea ce posedă, ci în măsura în care trăiește unit cu Dumnezeu.