Una dintre cele mai grele încercări prin care poate trece un om este aceea de a afla că viața sa pământească se apropie de sfârșit.
La fel de dureroasă este și situația celor apropiați, care trebuie să hotărască dacă îi vor spune adevărul sau îl vor ascunde, din dorința de a-l proteja. Din perspectivă creștin-ortodoxă, această întrebare nu privește doar suferința trupească, ci și pregătirea sufletului pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Cum putem spune adevărul fără să rănim? Și cum putem păstra nădejdea atunci când moartea pare atât de aproape?
Trebuie să-i spunem bolnavului că se apropie de moarte?
În fața unei boli grave, familia se confruntă adesea cu o dilemă sfâșietoare: este mai bine ca bolnavul să cunoască adevărul despre starea sa sau să fie ferit de vestea apropierii morții?
Unii consideră că adevărul i-ar putea grăbi sfârșitul, provocându-i teamă și deznădejde. Alții cred că omul are dreptul să știe ce i se întâmplă, pentru a-și putea pune în rânduială viața și sufletul.
Mitropolitul Antonie de Suroj, în lucrarea Viața, boala, moartea, atrage atenția asupra faptului că vestirea apropierii morții trebuie făcută cu multă delicatețe, dragoste și responsabilitate.
Nu este suficient să rostim adevărul. Trebuie să știm când, cum și, mai ales, cu ce inimă îl spunem.
Adevărul despre moarte nu trebuie aruncat asupra bolnavului asemenea unei sentințe nemiloase. El trebuie împărtășit într-o atmosferă de iubire, în care omul să simtă că nu este abandonat și că suferința lui nu îi lasă indiferenți pe cei din jur.
De ce ascundem uneori adevărul de cei aflați în suferință?
De cele mai multe ori, familia ascunde gravitatea bolii din iubire. Copiii nu vor să-și vadă părinții suferind, soții încearcă să se protejeze reciproc, iar rudele se tem că vestea morții apropiate ar putea distruge orice urmă de speranță.
Astfel apar cuvintele de încurajare care nu mai corespund realității: „Arăți mult mai bine astăzi!”, „Ai să te faci sănătos!”, „Nu te mai gândi la lucruri rele, vei mai trăi mulți ani!”.
Dar ce se întâmplă atunci când bolnavul simte că sfârșitul este aproape?
Omul aflat în suferință își cunoaște adesea trupul mai bine decât își imaginează cei din jur. Simte cum puterile îl părăsesc, observă schimbările și înțelege, uneori fără să i se spună, că viața pământească se apropie de capăt.
Când cei dragi îi ascund cu orice preț adevărul, el poate ajunge să se simtă singur, neînțeles și lipsit de posibilitatea unei discuții sincere.
În loc să-i aline suferința, minciuna îl poate închide într-o tăcere apăsătoare.
Din perspectivă creștină, iubirea adevărată nu înseamnă să construim o iluzie în jurul celui bolnav, ci să-i fim aproape, cu sinceritate și milă.
Adevărul trebuie spus cu dragoste, nu cu asprime
Există o mare diferență între a spune adevărul și a răni prin adevăr.
Mitropolitul Antonie de Suroj povestește despre o asistentă medicală care obișnuia să le comunice bolnavilor că nu mai aveau nicio perspectivă de vindecare, după care părăsea salonul sub pretextul pregătirii unei cești de ceai.
Gestul, aparent bine intenționat, ascundea o greșeală profundă: omul primea una dintre cele mai înfricoșătoare vești ale existenței sale și era lăsat singur să o înfrunte.
În asemenea clipe, bolnavul nu are nevoie doar de informații medicale. Are nevoie de o mână care să-l țină, de cineva care să-l asculte și de certitudinea că nu va fi părăsit.
De aceea, atunci când este posibil și potrivit dorinței bolnavului, vestea trebuie împărtășită cu sprijinul unei persoane apropiate, în colaborare cu medicul, care poate explica situația cu sinceritate și sensibilitate.
Nu trebuie să grăbim discuția și nici să pretindem că avem răspunsuri la toate întrebările.
Uneori, tăcerea plină de compasiune valorează mai mult decât numeroase cuvinte.
A rămâne lângă omul care plânge, care se teme sau care își exprimă durerea este o formă profundă de iubire creștină.
Pregătirea sufletului pentru întâlnirea cu Dumnezeu
Biserica Ortodoxă ne învață că moartea trupească nu reprezintă sfârșitul existenței omului, ci trecerea din viața vremelnică spre veșnicie.
Mântuitorul spune:
„Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.” (Ioan 11, 25).
Aceste cuvinte nu înlătură durerea despărțirii, dar oferă un temei puternic nădejdii creștine.
Tocmai de aceea, cunoașterea apropierii morții poate deveni, pentru cel credincios, un prilej de pregătire duhovnicească.
Omul poate simți nevoia să se spovedească, să primească Sfânta Împărtășanie, să se roage, să ceară iertare celor pe care i-a rănit sau să se împace cu persoanele de care s-a îndepărtat.
Poate avea lucruri importante de spus copiilor, soțului, soției sau celor apropiați.
Dacă adevărul îi este ascuns până în ultima clipă, există riscul să fie lipsit de această posibilitate prețioasă de împăcare și liniștire sufletească.
Chemarea preotului la căpătâiul bolnavului nu trebuie privită ca o confirmare a morții iminente. Preotul poate veni oricând pentru rugăciune, Spovedanie, Împărtășanie și Sfântul Maslu, aducând mângâiere și întărire celui suferind.
Prezența lui nu este un semn al abandonării speranței, ci o mărturie a purtării de grijă a Bisericii.
Ce să-i spunem celui care mărturisește: „Simt că voi muri”?
Aceste cuvinte sunt greu de auzit, mai ales când vin din partea unui părinte sau a unei persoane iubite.
Prima reacție este adesea negarea: „Nu vorbi așa!”, „Nu se va întâmpla nimic!”, „Ai să vezi că totul va fi bine!”.
Totuși, un asemenea răspuns poate închide tocmai ușa unei mărturisiri sufletești importante.
Mai potrivit ar fi să întrebăm cu blândețe: „Te temi de ceva?”, „Vrei să vorbim despre ceea ce simți?”, „Este ceva ce ai dori să facem împreună?”.
Putem spune și: „Suntem în mâinile lui Dumnezeu. Nu știm cât timp mai avem, dar sunt aici, lângă tine”.
Aceste cuvinte nu oferă promisiuni false și nici nu transformă apropierea morții într-o certitudine atunci când ea nu este cunoscută.
În același timp, ele deschid un spațiu în care bolnavul poate vorbi despre temerile, regretele și dorințele sale.
Este important să respectăm și ritmul fiecăruia. Nu toți oamenii sunt pregătiți să discute imediat despre moarte. Unii au nevoie de timp, iar alții preferă să primească informațiile treptat.
Dragostea creștină nu forțează sufletul, ci îl însoțește cu răbdare.
Să nu-l lăsăm singur în fața morții
Una dintre cele mai profunde învățături ale Mitropolitului Antonie de Suroj este aceea că omul aflat în apropierea morții nu trebuie abandonat în singurătatea suferinței sale.
Nu putem lua asupra noastră durerea celuilalt în întregime, dar putem să o împărtășim.
Putem rămâne lângă patul său, putem asculta amintirile pe care dorește să le povestească, putem rosti împreună o rugăciune sau putem păstra tăcerea.
În aceste momente, prezența devine o mărturisire a iubirii.
Sfânta Scriptură spune:
„Ca pecete pe sânul tău mă poartă, poartă-mă pe mâna ta ca pe o brăţară! Că iubirea ca moartea e de tare şi ca iadul de grozavă este gelozia. Săgeţile ei sunt săgeţi de foc şi flacăra ei ca fulgerul din cer.” (Cântarea Cântărilor 8, 6).
Pentru creștin, această iubire își descoperă adevărata putere în Hristos, Cel care a biruit moartea prin Învierea Sa.
Chiar dacă trupul slăbește, legătura sufletească dintre oameni nu își pierde valoarea. Rugăciunea și dragostea continuă dincolo de despărțirea pământească.
De aceea, bolnavul trebuie să simtă că rămâne iubit până la ultima suflare și că viața lui are aceeași demnitate, indiferent cât timp îi mai este dăruit.
Adevărul spus cu iubire poate aduce pace sufletului
Așadar, este bine să prevenim bolnavul de apropierea morții sale?
Din perspectivă creștin-ortodoxă, răspunsul este că adevărul nu trebuie ascuns prin minciună, dar nici comunicat fără discernământ, delicatețe și dragoste.
Bolnavul are nevoie să fie ascultat, să-i fie respectate dorințele și să primească sprijinul necesar pentru a înțelege ceea ce i se întâmplă.
Mai presus de toate, are nevoie să știe că nu este singur.
Apropierea morții nu trebuie să devină un timp al deznădejdii, ci, pe cât este cu putință, unul al împăcării, iertării, rugăciunii și apropierii de Dumnezeu.
Nu putem hotărî întotdeauna cât va mai trăi cineva, dar putem hotărî cum îi vom fi alături în timpul care i-a rămas.
Iar uneori, cel mai mare dar pe care îl putem face unui om aflat la hotarul veșniciei este să-i ținem mâna, să-i spunem că îl iubim și să-l încredințăm, prin rugăciune, milostivirii lui Dumnezeu.
Pentru că adevărata iubire nu fuge din fața morții, ci rămâne alături de cel iubit, cu credință în Hristos și cu nădejdea Învierii.