Postul nu înseamnă doar renunțarea la anumite alimente, ci și apropierea sufletului de Dumnezeu.
Putem mânca cele mai simple bucate de post, putem respecta cu strictețe rânduielile alimentare ale Bisericii, dar, dacă uităm de rugăciune, riscăm să pierdem tocmai rostul duhovnicesc al acestei nevoințe. Mâncarea hrănește trupul, însă rugăciunea deschide inima către harul lui Dumnezeu. Iar atunci când cele două se întâlnesc, până și cea mai modestă masă poate deveni prilej de binecuvântare, mulțumire și întărire sufletească.
Mâncarea de post și puterea nevăzută a rugăciunii
În viața creștinului ortodox, nimic nu ar trebui să fie despărțit de Dumnezeu, nici măcar lucrurile pe care le considerăm obișnuite. Munca, odihna, întâlnirea cu semenii și hrana de fiecare zi pot fi trăite în prezența Domnului, atunci când omul își păstrează inima îndreptată către El.
Un cuvânt de mare folos duhovnicesc, atribuit Sfântului Sofronie Saharov de la Essex, ne descoperă legătura profundă dintre hrană și rugăciune:
„Atunci când mâncăm trebuie să ne şi rugăm. Toate mâncărurile au înlăuntrul lor puterea ziditoare a lui Dumnezeu. Astfel, cu rugăciunea, apropiem materia hrănitoare şi asta ne ajută.”
Aceste cuvinte ne amintesc că hrana nu este doar rezultatul muncii omenești. Pâinea, legumele, fructele și toate roadele pământului există prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Care susține întreaga creație.
Când ne așezăm la masă și rostim o rugăciune, recunoaștem că tot ceea ce primim este un dar. Nu transformăm mâncarea într-un lucru sfânt prin propriile noastre puteri, ci cerem binecuvântarea Domnului asupra ei și asupra vieții noastre.
De aceea, chiar și o bucată de pâine, mâncată cu recunoștință și rugăciune, poate aduce mai multă pace sufletească decât o masă bogată, primită cu nemulțumire și lăcomie.
De ce postul fără rugăciune își pierde adevăratul rost
Mulți oameni înțeleg postul mai ales ca pe o schimbare a alimentației. Renunță la carne, lapte, ouă și alte produse de origine animală, dar continuă să trăiască în aceeași agitație, cu aceleași supărări, judecăți și nemulțumiri.
Însă postul creștin nu este o simplă dietă.
Biserica ne învață că înfrânarea trupului trebuie însoțită de curățirea inimii. Nu este suficient să ne abținem de la anumite mâncăruri dacă nu încercăm să ne ferim de răutate, de vorbe grele, de mândrie și de judecarea aproapelui.
Sfântul Proroc Isaia arată că:
,, Nu ştiţi voi postul care Îmi place? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine.” (Isaia 58, 6-7).
Rostul postului nu este doar renunțarea la anumite alimente, ci stăpânirea dorințelor și apropierea de Dumnezeu. Rugăciunea dă sens acestei nevoințe, transformând postul într-o cale de pocăință, smerenie și înnoire sufletească.
Cum se poate transforma puterea hranei în putere duhovnicească
Sfântul Sofronie Saharov vorbește despre un mare adevăr:
„Mâncarea dă energie trupului, avem nevoie de ea pentru a putea să lucrăm şi pentru a avea putere de rugăciune. Pentru cei ce se roagă, puterea mâncării se preface în putere duhovnicească.”
Aceste cuvinte nu trebuie înțelese ca o transformare fizică sau automată a hranei în har dumnezeiesc. Ele arată că omul își poate folosi puterile trupești în slujba vieții duhovnicești.
Mâncăm pentru a avea putere să muncim, să ne îngrijim familia, să ajutăm pe cei nevoiași, să mergem la biserică și să ne rugăm.
Când viața noastră este orientată către Dumnezeu, chiar și energia primită prin hrană poate fi pusă în slujba binelui.
Un om care mănâncă simplu, se roagă și apoi își îndeplinește îndatoririle cu dragoste folosește darurile materiale pentru un scop duhovnicesc.
În schimb, atunci când omul trăiește numai pentru satisfacerea propriilor dorințe, hrana poate deveni prilej de lăcomie, desfătare fără măsură și nepăsare față de suflet.
Diferența nu stă numai în ceea ce avem în farfurie, ci mai ales în felul în care ne folosim libertatea și în direcția către care ne îndreptăm viața.
Când mâncarea devine prilej de lăcomie
În învățătura Sfinților Părinți, lăcomia pântecelui este una dintre patimile împotriva cărora creștinul trebuie să lupte cu discernământ.
Nu hrana este rea. Dumnezeu a creat lumea bună, iar omul are nevoie de hrană pentru a trăi. Problema apare atunci când plăcerea de a mânca ajunge să ne stăpânească voința.
Sfântul Sofronie atrage atenția că, atunci când rugăciunea lipsește, puterile omului pot fi îndreptate mai ușor către patimi și lăcomie.
Acest lucru poate fi observat și în timpul postului. Uneori, deși renunțăm la produsele de dulce, căutăm fără încetare preparate sofisticate, gusturi deosebite și mese cât mai îmbelșugate.
Ajungem astfel să respectăm forma exterioară a postului, dar să păstrăm aceeași dorință de desfătare.
Desigur, nu este greșit să pregătim mâncare gustoasă de post. Însă este important să nu transformăm preocuparea pentru hrană în centrul vieții noastre.
Adevărata înfrânare înseamnă măsură, mulțumire și libertate față de dorințele care ne pot înrobi.
Postul ne învață să spunem „nu” unei plăceri trecătoare, pentru a putea spune cu mai multă hotărâre „da” chemării lui Dumnezeu.
Rugăciunea înainte și după masă, o binecuvântare uitată
În multe familii creștine exista odinioară obiceiul ca nimeni să nu înceapă masa fără să se închine și să rostească o rugăciune.
Astăzi, graba și preocupările zilnice ne fac adesea să uităm acest gest simplu.
Mâncăm privind telefonul, ascultând știri sau discutând despre problemele zilei. Uneori, terminăm masa fără să ne fi amintit măcar o clipă de Dumnezeu.
Și totuși, cât de puțin ne cere o rugăciune spusă din inimă!
Înainte de masă putem rosti rugăciunea „Tatăl nostru” sau binecunoscutele cuvinte: „Ochii tuturor spre Tine nădăjduiesc, Doamne, și Tu le dai lor hrană la bună vreme”.
După masă, putem mulțumi simplu:
„Mulțumim Ție, Hristoase Dumnezeul nostru, că ne-ai săturat pe noi de bunătățile Tale cele pământești”.
Aceste rugăciuni ne ajută să nu primim hrana cu nepăsare, ci cu recunoștință.
Mai mult, ele ne amintesc de cei care nu au ce pune pe masă. Iar recunoștința adevărată ar trebui să nască în noi dorința de a împărți cu aproapele din ceea ce avem.
O masă săracă, dar o inimă bogată în Dumnezeu
În viețile sfinților întâlnim numeroase exemple de oameni care au trăit cu foarte puțină hrană, dar au dobândit o mare bogăție sufletească.
Pustnicii și nevoitorii nu căutau lipsurile pentru ele însele, ci libertatea inimii față de lucrurile trecătoare.
Ei știau că omul nu se hrănește numai cu pâine, după cuvântul Mântuitorului:
„Iar El, răspunzând, a zis: Scris este: «Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu».” (Matei 4, 4).
Aceasta nu înseamnă că trebuie să ne neglijăm sănătatea sau să ne impunem nevoințe peste puteri.
Postul se ține cu discernământ, potrivit stării de sănătate și împrejurărilor fiecăruia, cu sfatul duhovnicului. Persoanele bolnave, copiii și cei cu nevoi speciale pot avea nevoie de dezlegări și adaptări.
Dumnezeu nu caută epuizarea trupului, ci smerenia și dragostea inimii.
O masă modestă, însoțită de rugăciune și pace, ne poate ajuta să înțelegem că adevărata bucurie nu vine din belșugul lucrurilor materiale.
Ea se naște din comuniunea cu Dumnezeu și din dragostea față de oameni.
Hrana întărește trupul, rugăciunea înalță sufletul
Postul este o școală a libertății duhovnicești. Prin înfrânare învățăm să nu fim stăpâniți de dorințe, iar prin rugăciune învățăm să ne punem nădejdea în Dumnezeu.
Mâncarea de post nu are, prin ea însăși, puterea de a ne face mai buni, mai smeriți sau mai apropiați de Hristos. Ea devine parte a nevoinței noastre atunci când este însoțită de rugăciune, pocăință, milostenie și dragoste.
Să nu uităm, așadar, să ne rugăm înainte de a mânca, să mulțumim după masă și să folosim puterea primită pentru săvârșirea binelui.
Căci nu bogăția mesei ne apropie de Dumnezeu, ci bogăția inimii. Iar atunci când hrana este primită cu binecuvântare și mulțumire, postul nu mai este doar o renunțare, ci devine un drum către Hristos.