În viața duhovnicească, unul dintre cele mai greu de observat păcate este slava deșartă.
Ea nu lucrează întotdeauna la vedere, ci se ascunde adesea sub aparența virtuții, a bunătății sau chiar a smereniei. De aceea, Sfinții Părinți au numit-o un păcat foarte primejdios, fiindcă poate strica și faptele bune ale omului. Slava deșartă îl face pe creștin să caute aprecierea oamenilor mai mult decât aprobarea lui Dumnezeu.
Domnul nostru Iisus Hristos a avertizat asupra acestui pericol atunci când a spus:
„Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri.”(Matei 6, 1)
Slava deșartă este strâns legată de mândrie, de iubirea exagerată de sine și de egocentrism. Dacă mândria este culmea căderii sufletești, slava deșartă este începutul acestei căderi.
Sfântul Ioan Scărarul arată că între ele există aceeași diferență ca între „grăunte și pâine”, între început și sfârșit.
Mulți oameni cred că slava deșartă înseamnă doar dorința de a fi lăudat. În realitate, ea are multe forme subtile și se strecoară chiar și în rugăciune, în post, în spovedanie sau în faptele bune. Tocmai de aceea este important să cunoaștem simptomele ei, pentru a putea lupta împotriva acestui păcat.
Slava deșartă, boala sufletului centrat pe sine
Slava deșartă izvorăște din egocentrism, adică din așezarea propriei persoane în centrul tuturor lucrurilor. Omul dominat de acest păcat caută permanent confirmarea și aprecierea celorlalți. El trăiește mai mult pentru imaginea sa decât pentru adevăr.
Sfânta Scriptură ne arată că această patimă îi îndepărtează pe oameni de Dumnezeu:
„Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?”(Ioan 5, 44)
Acesta este unul dintre cele mai clare semne ale slavei deșarte: omul devine dependent de opinia altora. El își schimbă comportamentul în funcție de cei din jur, căutând să fie admirat, apreciat și lăudat.
Sfântul Ioan Scărarul descrie foarte bine această stare sufletească:
„Slava deșartă vede de departe privitorul cum se apropie și pe cei mânioși îi face blânzi, pe cei ușuratici – serioși, pe cei împrăștiați – adunați, pe cei lacomi – înfrânați.”
Cu alte cuvinte, omul stăpânit de slava deșartă nu mai trăiește autentic, ci joacă un rol înaintea oamenilor.
Nesuferirea reproșurilor
Unul dintre cele mai evidente simptome ale slavei deșarte este incapacitatea de a primi mustrarea. Omul mândru suportă foarte greu observațiile și criticile. Chiar și atunci când greșește evident, caută să se justifice sau să se apere.
Această reacție vine din iubirea exagerată de sine. În loc să vadă reproșul ca pe o ocazie de îndreptare, omul îl percepe ca pe o ofensă personală.
Sfânta Scriptură spune:
„Cel ce iubeşte învăţătura iubeşte ştiinţa, iar cel ce urăşte certarea este nebun.”(Pildele lui Solomon 12, 1)
Omul smerit primește cu folos observația și încearcă să se corecteze. În schimb, cel stăpânit de slava deșartă se tulbură, se supără și uneori devine chiar dușmănos față de cel care îl mustră.
Mulți dintre noi ne putem recunoaște în această stare. Ne supărăm când suntem criticați, dar ne bucurăm exagerat când suntem lăudați. Acesta este un semn că inima noastră încă este legată de slava omenească.
Sfinții Părinți spuneau că omul care primește cu pace mustrarea a început să dobândească smerenia adevărată.
Setea de laude
Slava deșartă se manifestă prin dorința continuă de apreciere. Omul caută mereu să fie observat, admirat și elogiat pentru ceea ce face.
Acest lucru poate apărea în toate domeniile vieții: în familie, la locul de muncă, în societate și chiar în Biserică. Uneori omul face binele nu din iubire pentru Dumnezeu, ci pentru a primi recunoaștere din partea oamenilor.
Mântuitorul a condamnat această atitudine la farisei:
„Toate faptele lor le fac ca să fie priviţi de oameni; căci îşi lăţesc filacteriile şi îşi măresc ciucurii de pe poale.”(Matei 23, 5)
Slava deșartă îl împinge pe om să vorbească excesiv despre realizările sale, despre sacrificiile sale sau despre virtuțile sale. Chiar și atunci când aparent se smerește, în adâncul inimii dorește să fie admirat pentru această „smerenie”.
Această sete de laude este foarte periculoasă deoarece îl golește pe om de răsplata cerească. Fapta bună făcută pentru slavă omenească își pierde valoarea duhovnicească.
De aceea, Domnul Iisus Hristos spune:
„Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor.”(Matei 6, 2)
Adică oamenii care caută lauda lumii primesc deja răsplata aici, prin aprecierea semenilor, dar pierd răsplata de la Dumnezeu.
Orientarea continuă după părerea altora
Un alt simptom al slavei deșarte este preocuparea excesivă față de opinia oamenilor. Omul trăiește permanent cu întrebări precum: „Ce vor spune ceilalți?”, „Cum voi părea?”, „Ce vor crede despre mine?”.
Această stare aduce multă neliniște și frământare sufletească. Omul nu mai trăiește liber înaintea lui Dumnezeu, ci devine robul părerilor omenești.
De multe ori, oamenii renunță la adevăr sau la bine din teama de a nu fi judecați de ceilalți. Astfel, slava deșartă poate deveni un obstacol în calea mântuirii.
Sfântul Apostol Pavel spune limpede:
„Căci acum caut bunăvoinţa oamenilor sau pe a lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş plăcea însă oamenilor, n-aş fi rob al lui Hristos.”(Galateni 1, 10)
Creștinul autentic trebuie să caute mai întâi voia lui Dumnezeu și nu aprobarea lumii. Atunci când omul se eliberează de frica opiniei publice, începe să dobândească pace lăuntrică.
Căutarea căilor ușoare
Slava deșartă îl face pe om să evite osteneala adevărată. El caută mai degrabă aparența virtuții decât lucrarea sinceră și grea asupra sufletului.
De multe ori, oamenii preferă să pară buni decât să devină cu adevărat buni. Aceasta este una dintre cele mai subtile forme ale slavei deșarte.
Fariseii din vremea Mântuitorului posteau, se rugau și făceau milostenie doar pentru imagine. În schimb, Hristos cere lucrare lăuntrică, sinceră și smerită.
„Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.”(Matei 6, 6)
Omul iubitor de slavă deșartă preferă virtuțile vizibile și evită nevoințele ascunse. Îi place să fie văzut făcând binele, dar nu îi place lupta nevăzută cu propriile patimi.
Îndreptățirea de sine
Un simptom foarte răspândit al slavei deșarte este justificarea permanentă a propriilor greșeli. Omul nu își asumă sincer vina, ci găsește explicații, scuze și comparații cu alții.
Această stare apare chiar și la spovedanie. Unii oameni spun: „Nu am făcut păcate mari”, „Sunt păcătos ca toți”, „N-am omorât pe nimeni”. Astfel, adevărata pocăință este slăbită de încercarea de a se apăra pe sine.
În Evanghelie, fariseul din templu este imaginea omului stăpânit de slava deșartă:
„Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş.”(Luca 18, 11)
În schimb, vameșul se smerește și spune:
„Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.”(Luca 18, 13)
Această rugăciune simplă și smerită l-a îndreptat înaintea lui Dumnezeu.
Cum putem lupta împotriva slavei deșarte?
Vindecarea de slava deșartă începe prin smerenie și sinceritate. Omul trebuie să învețe să facă binele fără să aștepte aplauze și să primească mustrarea fără revoltă.
Foarte importantă este rugăciunea ascunsă și discretă. De asemenea, tăcerea despre propriile fapte bune ajută mult sufletul.
Sfinții Părinți recomandă:
- pomenirea propriilor păcate;
- evitarea laudelor;
- primirea criticilor cu răbdare;
- ascultarea;
- recunoștința față de Dumnezeu.
Omul smerit înțelege că toate darurile vin de la Dumnezeu și că fără har nu poate face nimic bun.
„Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic.”(Ioan 15, 5)
Slava deșartă este un păcat subtil și periculos, care poate pătrunde chiar și în cele mai bune fapte ale omului
Simptomele ei sunt numeroase: setea de laude, nesuferirea reproșurilor, orientarea după opinia altora, îndreptățirea de sine și căutarea aparențelor.
Această patimă îl face pe om să trăiască pentru imagine și apreciere omenească, îndepărtându-l de adevărata smerenie. De aceea, creștinul este chemat să caute slava lui Dumnezeu și nu slava lumii.
Smerenia, pocăința sinceră și rugăciunea curată sunt armele prin care omul poate birui această boală a sufletului. Numai atunci când încetăm să mai trăim pentru ochii oamenilor putem începe să trăim cu adevărat înaintea lui Dumnezeu.