În lumea de astăzi, omul este tot mai des îndemnat să considere păcatul desfrânării drept ceva firesc, modern sau chiar necesar pentru „fericirea” sa.
Mass-media, internetul, filmele și influența lumii moderne cultivă o libertate falsă, în care trupul este despărțit de suflet, iar pofta este ridicată la rang de virtute. Însă învățătura Bisericii Ortodoxe arată limpede că desfrânarea nu este libertate, ci robie; nu este iubire, ci patimă; nu aduce lumină, ci întuneric în minte și în inimă.
Sfinții Părinți au vorbit cu multă durere despre această patimă, numind-o o adevărată nebunie a sufletului. Ea răvășește omul lăuntric, îl face incapabil să mai judece limpede și îl îndepărtează de Dumnezeu. Desfrânarea nu afectează doar trupul, ci întreaga ființă a omului, stricând mintea, voința și inima.
Sfânta Scriptură avertizează cu severitate asupra acestui păcat:
„Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său.” (I Corinteni 6, 18).
Prin aceste cuvinte, Sfântul Apostol Pavel arată că desfrânarea rănește profund chipul lui Dumnezeu din om.
Desfrânarea, întunecarea minții
Una dintre cele mai cumplite urmări ale desfrânării este întunecarea minții. Omul stăpânit de această patimă nu mai vede limpede adevărul, nu mai poate discerne binele de rău și ajunge rob propriilor dorințe. Sfântul Ioan Gură de Aur compară această stare cu orbirea: precum norii groși acoperă lumina soarelui, tot astfel pofta necurată acoperă ochii sufletului.
Patima desfrânării pune stăpânire pe imaginație, pe gânduri și pe inimă. Omul ajunge să nu mai urmărească cele duhovnicești, ci numai împlinirea poftelor sale. În loc să caute rugăciunea, pacea și curăția, mintea lui se hrănește cu imagini și dorințe necurate.
Mântuitorul spune în Sfânta Evanghelie:
„Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat.Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult! ” (Matei 6, 22-23).
Acest „ochi” este și ochiul sufletului, adică mintea omului. Când mintea se umple de necurăție, întreaga viață a omului intră în întuneric.
De aceea, omul desfrânat nu mai poate primi ușor sfatul bun, mustrarea sau învățătura duhovnicească. El se împotrivește adevărului și caută justificări pentru păcatul său. Patima îl face surd față de glasul conștiinței și față de chemarea lui Dumnezeu la pocăință.
Desfrânarea, o formă de nebunie sufletească
Sfinții Părinți au numit adesea desfrânarea o adevărată nebunie. Sfântul Vasile cel Mare vorbește despre „fapte săvârșite de un suflet nebun și turbat”, iar Sfântul Ioan Scărarul spune că omul biruit de această patimă ajunge „ca un scos din minte și ieșit din sine”.
Această nebunie vine din faptul că omul își pierde stăpânirea de sine. El nu mai este condus de rațiune și de harul lui Dumnezeu, ci de instincte și de pofte. Omul creat după chipul lui Dumnezeu se coboară astfel la o viață asemănătoare celei a animalelor, uitând de chemarea sa cerească.
Sfânta Scriptură spune:
„Zis-a cel nebun în inima sa: «Nu este Dumnezeu!». Stricatu-s-au oamenii și urâți s-au făcut întru îndeletnicirile lor. Nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul. ” (Psalmul 13, 1).
Această nebunie nu înseamnă doar lipsa rațiunii, ci mai ales despărțirea de Dumnezeu. Orice păcat repetat întunecă sufletul, dar desfrânarea are o putere deosebită de a înrobi și de a tulbura omul.
Patima aceasta produce neliniște, rușine, frică și gol sufletesc. De multe ori, omul care caută plăcerea descoperă după aceea tristețe și dezgust. Bucuria păcatului este scurtă, iar urmările sunt dureroase. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur numește plăcerea desfrânării „maica nebuniei”.
Trupul, templu al Duhului Sfânt
Ortodoxia nu disprețuiește trupul, ci îl cinstește ca pe un dar al lui Dumnezeu. Trupul omului este chemat la sfințenie și la înviere. De aceea, păcatul desfrânării este atât de grav: el întinează templul lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (I Corinteni 6, 19).
Prin Botez, omul devine locaș al harului dumnezeiesc. Când însă se dedă desfrânării, el întinează acest locaș sfânt.
În societatea contemporană, trupul este adesea transformat într-un obiect al plăcerii și al desfrâului. Reclamele, moda indecentă și cultura imoralității îl învață pe om să privească trupul fără rușine și fără respect. Astfel, omul uită că trupul său este destinat unirii cu Dumnezeu.
Curăția nu înseamnă dispreț față de trup, ci tocmai respectul profund față de el.
Omul curat își păstrează trupul în sfințenie și cinste, după cuvântul Apostolului:
„Căci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră. Să vă feriţi de desfrânare,” (I Tesaloniceni 4, 3).
Urmările duhovnicești ale desfrânării
Desfrânarea aduce multe răni sufletului. În primul rând, ea îl depărtează pe om de Dumnezeu și îi slăbește puterea rugăciunii. Omul stăpânit de această patimă nu mai găsește pace în rugăciune și simte adesea uscăciune sufletească.
Patima aceasta naște și alte păcate: minciuna, ipocrizia, egoismul, mânia, gelozia și deznădejdea. Cel care trăiește în necurăție ajunge adesea rob al imaginilor și gândurilor păcătoase, pierzând libertatea lăuntrică.
Desfrânarea distruge și relațiile dintre oameni. Ea rupe familii, provoacă suferință copiilor și rănește iubirea adevărată. În locul fidelității și al jertfei apare folosirea egoistă a aproapelui pentru satisfacerea plăcerii.
Mântuitorul avertizează limpede:
„Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.” (Matei 5, 28).
Păcatul începe mai întâi în inimă și în gânduri. De aceea, lupta pentru curăție trebuie dusă încă din fașa gândurilor necurate.
Lupta împotriva acestei patimi
Biserica nu îl lasă pe omul căzut în deznădejde. Oricât de adâncă ar fi fost căderea, există pocăință și vindecare prin harul lui Dumnezeu. Mulți sfinți au biruit patimi grele și au ajuns la mare curăție prin lacrimi și nevoință.
Primul pas este conștientizarea păcatului și dorința sinceră de schimbare. Omul trebuie să fugă de prilejurile păcatului și să își păzească simțurile. Ochii, urechile și imaginația trebuie curățite prin discernământ și rugăciune.
Spovedania sinceră este un mare medicament pentru suflet. Prin mărturisirea păcatelor și prin dezlegarea preotului, omul primește iertare și putere de a se ridica. De asemenea, postul, rugăciunea și citirea Sfintei Scripturi întăresc sufletul în lupta cu patimile.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Zic dar: În Duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului.” (Galateni 5, 16).
Omul nu poate birui singur această patimă, ci numai cu ajutorul harului dumnezeiesc.
Un mare ajutor îl aduce și împărtășirea cu Sfintele Taine, făcută cu pregătire și cu binecuvântare duhovnicească. Harul lui Hristos curățește și luminează sufletul celui care se pocăiește cu sinceritate.
Desfrânarea este una dintre cele mai grele patimi care îl întunecă pe om și îl desparte de Dumnezeu
Ea tulbură mintea, înrobește inima și transformă sufletul într-un loc al neliniștii și al întunericului. De aceea, Sfinții Părinți au numit-o nebunie sufletească și boală a inimii.
Totuși, Biserica lui Hristos nu încetează să cheme pe fiecare om la pocăință și la curăție. Dumnezeu nu dorește pierderea păcătosului, ci întoarcerea lui. Harul dumnezeiesc poate vindeca și cele mai adânci răni ale sufletului.
Într-o lume în care păcatul este prezentat drept normalitate, creștinul este chemat să păstreze curăția inimii și a trupului, să fugă de ispite și să trăiască în lumina lui Hristos. Numai astfel mintea se limpezește, sufletul dobândește pace, iar omul redescoperă adevărata libertate, libertatea de a trăi în Dumnezeu