De multe ori, omul ajunge mai aproape de Dumnezeu prin suferință, pentru că boala și încercările îl învață rugăciunea, smerenia și nădejdea în ajutorul dumnezeiesc.
Nu poți fi la biserică din cauza bolii?
În biserică omul se întâlnește cu Dumnezeu în rugăciune, ascultă cuvântul Evangheliei, primește binecuvântare și se împărtășește cu Trupul și Sângele Domnului. De aceea, atunci când boala îl împiedică pe om să meargă la biserică, sufletul se întristează și apare adesea gândul că este lipsit de harul lui Dumnezeu.
Mulți credincioși bolnavi se întreabă:
„Cum mă va primi Dumnezeu dacă nu mai pot merge la Sfânta Liturghie? Cum să trăiesc această neputință?”
Răspunsul îl găsim atât în Sfânta Scriptură, cât și în experiența sfinților. Dumnezeu nu privește doar la locul unde se află omul, ci mai ales la inima lui, la răbdarea lui și la mulțumirea pe care o aduce în suferință.
Sfântul Macarie de la Optina spune un cuvânt plin de mângâiere pentru cei bolnavi:
„Starea celui ce bolește și mulțumește este mare înaintea lui Dumnezeu și chiar se aseamănă celui ce șade în pustie, sub ascultarea desăvârșită a starețului.”
Acest adevăr ne arată că boala purtată cu răbdare poate deveni o cale sigură spre mântuire.
Boala, o cruce îngăduită de Dumnezeu
În viața omului nimic nu se întâmplă fără îngăduința lui Dumnezeu. Chiar dacă boala aduce durere, slăbiciune și neputință, ea poate deveni un mijloc prin care sufletul se apropie mai mult de Domnul.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Şi mi-a zis: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos.”(2 Corinteni 12, 9)
De multe ori, omul sănătos se împrăștie în grijile lumii și uită de Dumnezeu. Boala însă îl oprește din alergarea necontenită și îl cheamă la rugăciune, la smerenie și la pocăință. Patul suferinței poate deveni un adevărat altar al întâlnirii cu Dumnezeu.
Mulți sfinți au trecut prin boli grele. Unii au suferit ani întregi fără să ceară vindecare, primind totul cu pace și cu mulțumire. Ei au înțeles că suferința purtată cu credință curățește sufletul asemenea focului care curăță aurul.
Nu întâmplător Mântuitorul spune:
„Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.”(Ioan 16, 33)
Prin urmare, boala nu este semnul părăsirii de către Dumnezeu, ci adesea o chemare la o viață mai adâncă și mai curată.
Dorul după biserică este primit de Dumnezeu
Există credincioși care plâng pentru că nu mai pot merge la slujbe. Fie bătrânețea, fie o boală grea îi ține în casă sau pe patul de spital. Însă Dumnezeu vede dorul inimii lor și îl primește ca pe o jertfă.
În Pateric și în viețile sfinților găsim multe exemple de oameni care, deși nu puteau participa la slujbe, trăiau permanent în prezența lui Dumnezeu.
Un astfel de exemplu este Sfântul Pimen Multpătimitorul, amintit de Sfântul Macarie de la Optina. Acest sfânt nu ieșea din chilie din cauza suferințelor trupești și nici nu cerea vindecare. Pentru răbdarea și smerenia lui, Dumnezeu l-a învrednicit de mare har.
Ceea ce contează înaintea Domnului nu este doar prezența trupească în biserică, ci și starea inimii. Sunt oameni sănătoși care stau în biserică cu mintea împrăștiată și sunt bolnavi care, din patul lor, se roagă cu lacrimi și cu credință puternică.
Psalmistul David spune:
„Jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit, inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi.”(Psalmul 50, 18)
Așadar, dacă omul bolnav suspină după Dumnezeu și se roagă cu sinceritate, Domnul îi primește rugăciunea ca pe o tămâie bineplăcută.
Camera bolnavului poate deveni o mică biserică
Atunci când cineva nu poate ajunge la biserică, nu înseamnă că este despărțit de viața duhovnicească. Casa sau camera bolnavului poate deveni un loc al rugăciunii și al păcii.
În fața icoanelor, omul poate citi Psaltirea, Acatistul, rugăciunile de dimineață și de seară sau poate asculta slujbele transmise prin radio ori internet. Dacă sănătatea permite, poate citi câteva versete din Sfânta Scriptură în fiecare zi.
Mântuitorul ne încredințează:
„Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.”(Matei 18, 20)
Cu atât mai mult, Dumnezeu este aproape de cel care, în suferință și singurătate, Îl cheamă cu credință.
De asemenea, preotul poate veni acasă pentru Spovedanie, Sfântul Maslu sau Sfânta Împărtășanie. Biserica nu îi uită pe cei bolnavi. Dimpotrivă, ea îi poartă în rugăciune și îi cercetează cu dragoste.
Mulți oameni aflați pe patul bolii au simțit mai puternic prezența lui Dumnezeu decât în vremea sănătății. În liniștea suferinței, sufletul începe să audă mai limpede glasul Domnului.
Mulțumirea în boală, o mare virtute
Cel mai greu lucru în suferință este să nu cârtești. Durerea aduce oboseală, tristețe și uneori deznădejde. Totuși, sfinții ne învață că mulțumirea în boală are mare putere înaintea lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi.”(1 Tesaloniceni 5, 18)
A mulțumi lui Dumnezeu când toate merg bine este ușor. Dar a-I mulțumi în durere înseamnă credință adevărată. Omul care spune: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” chiar și în boală seamănă cu mucenicii și cu marii nevoitori.
Sfântul Macarie de la Optina arată că starea celui bolnav și mulțumitor se aseamănă cu viața unui pustnic aflat în ascultare desăvârșită. De ce? Pentru că bolnavul rabdă fără să fugă de crucea lui. El primește fiecare zi ca din mâna lui Dumnezeu.
Această răbdare aduce multă curățire sufletească. Omul începe să vadă mai limpede cât de trecătoare sunt lucrurile lumii și cât de importantă este mântuirea sufletului.
Suferința apropie omul de Hristos
Domnul nostru Iisus Hristos Însuși a suferit pentru oameni. El a purtat Crucea, a fost batjocorit și răstignit pentru mântuirea lumii. De aceea, orice om care suferă și rabdă cu credință se apropie tainic de Hristos.
Sfântul Apostol Petru spune:
„Ci, întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare.”(1 Petru 4, 13)
Suferința purtată fără revoltă poate deveni o rugăciune vie. Lacrimile celui bolnav sunt văzute de Dumnezeu, iar răbdarea lui este scrisă înaintea tronului ceresc.
Uneori, omul sănătos uită că viața este scurtă și că trebuie să se pregătească pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Boala însă îl face să privească mai atent spre veșnicie. Ea îl învață smerenia și dependența de Dumnezeu.
Mulți dintre cei care au trecut prin încercări grele mărturisesc că tocmai în acele momente L-au simțit cel mai aproape pe Dumnezeu.
Nădejdea celui bolnav
Creștinul nu trebuie să cadă în disperare din cauza bolii. Dumnezeu nu părăsește pe nimeni. Chiar și atunci când vindecarea nu vine, harul lui Dumnezeu întărește sufletul și îi dă pace.
Mântuitorul spune:
„Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.”(Matei 11, 28)
Această odihnă nu este doar trupească, ci mai ales sufletească. Hristos aduce liniște inimii celui care se încrede în El.
Bolnavul trebuie să se roage simplu și sincer:
„Doamne, dacă este voia Ta, dă-mi sănătate. Iar dacă nu, dă-mi răbdare și mântuire.”
Această predare în mâinile lui Dumnezeu aduce multă pace sufletească.
A nu putea merge la biserică din cauza bolii este o mare durere pentru sufletul credincios
Totuși, Dumnezeu nu îl uită pe cel aflat în suferință. El privește la răbdare, la smerenie și la mulțumirea inimii.
Patul bolii poate deveni loc de sfințire, iar lacrimile celui bolnav pot valora înaintea lui Dumnezeu mai mult decât multe nevoințe exterioare. Așa cum spune Sfântul Macarie de la Optina, starea celui ce bolește și mulțumește este mare înaintea Domnului.
De aceea, creștinul bolnav să nu deznădăjduiască. Chiar dacă trupul nu poate ajunge la biserică, sufletul poate rămâne unit cu Hristos prin rugăciune, răbdare și mulțumire.
Iar Dumnezeu, Care vede toate în ascuns, va răsplăti dragostea și credința celui ce poartă crucea bolii cu nădejde și pace.