De multe ori, după participarea la Sfânta Liturghie, auzim oameni spunând: „Ce bine m-am simțit astăzi la biserică!”
La prima vedere, această afirmație pare firească și chiar frumoasă. Este firesc ca întâlnirea cu Dumnezeu să aducă pace, bucurie și mângâiere sufletului. Totuși, Sfinții Părinți ne atrag atenția asupra unui pericol subtil: reducerea vieții duhovnicești la ceea ce simțim.
Dumnezeiasca Liturghie nu este o experiență psihologică și nici un exercițiu emoțional. Ea este lucrarea lui Hristos în lume, Jertfa Sa nesângeroasă, împărtășirea reală cu Trupul și Sângele Domnului. Puterea ei nu depinde de stările noastre sufletești, ci de prezența reală a lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, chiar și atunci când plecăm din biserică fără să simțim o emoție aparte, harul lui Dumnezeu lucrează în sufletul nostru.
Arhimandritul Emilianos Simonopetritul explică faptul că adevărul Liturghiei este independent de simțirile omului, deoarece acestea sunt schimbătoare și adesea înșelătoare. În schimb, adevărata trăire este aceea în care omul începe să-L descopere pe Dumnezeu și să iasă din închisoarea propriului egoism.
Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie nu este o emoție
Societatea în care trăim pune un accent enorm pe emoții. Aproape orice este evaluat după întrebarea: „Cum te-ai simțit?” Dacă un film ne-a emoționat, îl considerăm bun. Dacă un concert ne-a impresionat, spunem că a fost extraordinar. Din nefericire, aceeași mentalitate ajunge uneori și în viața religioasă.
Ajungem să credem că o Liturghie este „reușită” doar dacă am plâns, dacă am fost mișcați sau dacă am simțit o anumită căldură sufletească.
Dar Dumnezeu nu poate fi redus la emoțiile noastre.
Sfânta Liturghie rămâne aceeași, indiferent dacă noi suntem atenți sau distrași, bucuroși sau triști, plini de râvnă sau obosiți. Hristos este prezent cu aceeași putere, iar harul Său lucrează chiar și atunci când noi nu percepem acest lucru.
Domnul spune:
„Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Și iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28, 20)
Prezența Sa nu depinde de starea noastră sufletească.
Sentimentele sunt schimbătoare
Omul trece prin multe stări într-o singură zi. Dimineața poate fi plin de optimism, iar seara copleșit de griji. Uneori ne rugăm cu lacrimi, alteori cu uscăciune. Uneori cântările bisericii ne pătrund adânc în inimă, iar alteori parcă nu reușim să ne concentrăm deloc. Dacă ne-am baza credința doar pe aceste oscilații sufletești, am deveni foarte instabili.
De aceea, Părinții Bisericii ne învață că nu trebuie să căutăm senzații religioase, ci să căutăm pe Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere,” (2 Corinteni 5, 7)
Putem spune la fel că trăim prin credință și nu prin emoții. Credința adevărată continuă și atunci când nu simțim nimic deosebit.
Când nu simți nimic, Dumnezeu lucrează
Există oameni care ies de la împărtășanie spunând:
„Nu am simțit nimic.” Aceasta poate deveni o ispită.
Dacă cineva primește cu vrednicie Sfintele Taine, Hristos intră în viața lui, indiferent dacă simte sau nu ceva în acel moment. Harul lui Dumnezeu nu este dependent de sensibilitatea psihologică.
La fel cum un medicament își face efectul chiar dacă pacientul nu îl simte imediat, tot astfel și Sfânta Împărtășanie lucrează tainic în suflet.
Domnul spune:
„Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.” (Ioan 6, 54)
Nu spune: „Cel care simte ceva.” Ci spune: „Cel ce mănâncă.” Realitatea duhovnicească este obiectivă, nu sentimentală.
Există însă o trăire adevărată
Arhimandritul Emilianos nu condamnă cuvântul „simțire”, ci îi oferă adevăratul sens.
Există momente în care omul spune: „Astăzi am înțeles.” Nu pentru că Dumnezeu S-a schimbat. Ci pentru că omul s-a schimbat.
Părintele oferă exemplul unei iubiri dintre doi oameni.
Doi soți pot trăi împreună zece ani. Dragostea există permanent, dar într-o zi unul dintre ei spune:
„Astăzi am înțeles cât de mult mă iubești.” Nu înseamnă că iubirea a apărut atunci. Ea exista dintotdeauna. Doar că sufletul s-a deschis pentru a o primi. La fel este și în relația cu Dumnezeu.
Harul Său este prezent mereu, însă nu întotdeauna inima noastră este pregătită să-l primească.
Egoismul ne împiedică să vedem iubirea lui Dumnezeu
Părintele Emilianos spune un lucru foarte profund: de multe ori nu înțelegem iubirea lui Dumnezeu pentru că suntem prea preocupați de noi înșine.
Atunci când propriul nostru eu devine centrul universului, nu mai vedem darurile lui Dumnezeu.
Suntem preocupați de problemele noastre, de dorințele noastre, de nemulțumirile noastre.
Iar Dumnezeu rămâne undeva la marginea preocupărilor noastre. În clipa în care omul începe să moară față de egoism, începe să descopere iubirea dumnezeiască.
Mântuitorul spune:
„Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” (Marcu 8, 34)
Lepădarea de sine nu înseamnă dispreț față de propria persoană, ci renunțarea la egoismul care ne închide față de Dumnezeu și față de aproapele.
Participarea la Liturghie ne schimbă chiar și fără să observăm
De multe ori oamenii nu realizează cât de mult îi schimbă participarea constantă la Sfânta Liturghie.
Schimbarea este lentă. Uneori durează ani. Alteori decenii. Dar asemenea unei semințe care crește în tăcere, harul lui Dumnezeu lucrează neîncetat.
Mântuitorul compară Împărăția lui Dumnezeu cu o sămânță care răsare fără ca omul să știe cum.
„Pământul rodeşte de la sine: mai întâi pai, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic.” (Marcu 4, 28)
Tot astfel rodește și harul în suflet. Poate că astăzi nu observăm nimic. Dar peste ani vom vedea că devenim mai răbdători, mai smeriți, mai iertători și mai aproape de Dumnezeu. Aceasta este adevărata lucrare a Liturghiei.
Cum să participăm la Sfânta Liturghie
În loc să ne întrebăm dacă am simțit ceva, ar fi mai folositor să ne întrebăm:
- Am venit cu inimă smerită?
- Am ascultat Evanghelia?
- M-am rugat pentru ceilalți?
- M-am pocăit sincer?
- Am primit harul lui Dumnezeu cu credință?
Dacă răspunsul este afirmativ, atunci participarea noastră a fost rodnică, chiar dacă emoțiile au lipsit.
Liturghia nu este spectacol. Nu este terapie emoțională. Nu este locul unde căutăm senzații religioase. Este întâlnirea reală dintre Dumnezeu și om. Iar această întâlnire schimbă viața chiar și atunci când schimbarea nu este imediat vizibilă.
Adevăratul rod al Sfintei Liturghii
A spune „Ce bine m-am simțit la Liturghie!” nu este greșit atunci când această expresie înseamnă că sufletul nostru a gustat din frumusețea împărăției lui Dumnezeu. Devine însă periculos atunci când credem că valoarea Liturghiei depinde de emoțiile noastre. Dumnezeu rămâne același, iar harul Său lucrează neîncetat, chiar și în zilele în care rugăciunea pare uscată, când mintea este împrăștiată sau când inima nu simte nimic deosebit.
Adevărata măsură a unei Liturghii nu este intensitatea emoțiilor, ci rodul pe care îl aduce în viața noastră. Dacă devenim mai smeriți, mai iubitori, mai răbdători și mai dornici de pocăință, atunci Liturghia și-a împlinit lucrarea în noi. Harul lui Dumnezeu lucrează în taină, iar noi suntem chemați să-I răspundem cu credință, statornicie și inimă deschisă.
Să mergem, așadar, la Sfânta Liturghie nu pentru a căuta senzații trecătoare, ci pentru a-L întâlni pe Hristos Cel viu. Iar atunci când vom învăța să ne lepădăm de egoism și să ne deschidem inimile către El, vom putea spune, cu adevărat și din adâncul ființei noastre: „Astăzi nu doar m-am simțit bine la Liturghie, ci L-am întâlnit pe Dumnezeu.