În viața creștină, nu este suficient doar să săvârșim o faptă bună.
La fel de important este modul în care o păstrăm curată până la sfârșit. O milostenie, un ajutor oferit din inimă, o jertfă făcută pentru aproapele sau un cuvânt de mângâiere pot deveni izvoare de har și de răsplată cerească. Însă aceeași faptă bună poate fi lipsită de rod dacă, după ce am făcut-o, cădem în mândrie, în mânie, în dorința de a fi lăudați sau în așteptarea recunoștinței.
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul atrage atenția asupra unui pericol pe care mulți creștini nu îl observă: ispita nu apare întotdeauna înainte de fapta bună, ci adesea după ce aceasta a fost săvârșită. Atunci vrăjmașul încearcă să răpească răsplata pe care Dumnezeu o pregătise celui ce a lucrat binele cu inimă curată.
De aceea, părintele spune un lucru de mare profunzime:
„Când faceți o faptă bună, totdeauna să simțiți că ceea ce ați făcut, ați avut datoria s-o faceți și să fiți gata să înfruntați ispita, ca să nu pierdeți binele ce l-ați făcut, ci să-l câștigați în întregime.”
Aceste cuvinte ne descoperă că adevărata luptă începe uneori chiar după împlinirea binelui.
Ispita care vine după fapta bună
De multe ori oamenii se întreabă de ce tocmai persoana pe care au ajutat-o ajunge să îi rănească sau să le vorbească urât. Din punct de vedere omenesc, pare o nedreptate greu de înțeles. Însă Cuviosul Paisie explică această situație din perspectivă duhovnicească.
Diavolul urmărește să distrugă rodul binelui. Dacă nu a putut împiedica milostenia sau ajutorul oferit, încearcă să provoace o reacție păcătoasă după aceea. Îl îndeamnă pe cel ajutat să fie nerecunoscător, obraznic sau chiar ofensator, iar scopul este unul singur: binefăcătorul să se mânie, să se îndreptățească și să piardă răsplata.
Astfel, adevărata încercare nu este lipsa recunoștinței celuilalt, ci răspunsul nostru. Dacă ne păstrăm pacea, răbdarea și smerenia, fapta bună rămâne întreagă înaintea lui Dumnezeu. Dacă însă izbucnim în reproșuri și ne lăudăm cu binele făcut, ne lipsim singuri de plata cerească.
Pericolul mândriei ascunse
Există și o ispită mai subtilă. Uneori omul nu intenționează să se laude cu binele pe care l-a făcut. Totuși, împrejurările îl provoacă.
Poate că cineva îl acuză pe nedrept că este zgârcit sau nepăsător. Atunci apare dorința de a se apăra: „Cum adică eu? Eu am făcut atâtea fapte bune! Eu am ajutat oameni, am construit, am dăruit.”
La prima vedere, pare doar o justificare firească. În realitate, este clipa în care vrăjmașul încearcă să-l facă pe om să-și descopere singur milosteniile și să primească slava oamenilor în locul răsplătirii de la Dumnezeu.
Domnul Iisus Hristos ne avertizează în Evanghelie:
„Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. ” (Matei 6, 1)
Nu doar intenția de a ne lăuda este primejdioasă, ci și acceptarea ispitei de a vorbi despre binele făcut atunci când suntem provocați.
Dorința de recunoștință ne poate lipsi de răsplată
Una dintre cele mai răspândite ispite este așteptarea recunoștinței.
Mulți spun: „Nu vreau să-mi mulțumească, dar măcar să recunoască faptul că l-am ajutat.” Această atitudine pare firească după logica lumii. Totuși, în plan duhovnicesc ea ascunde o condiție pusă iubirii.
Adevărata dragoste nu ține socoteala binelui făcut. Ea nu cere răsplată, nu contabilizează sacrificiile și nu așteaptă aplauze.
Cuviosul Paisie spune limpede că atunci când omul așteaptă recunoștință, își pierde plata. În schimb, dacă își spune în sine: „Mai bine că a uitat binele pe care i l-am făcut”, atunci își păstrează comoara înaintea lui Dumnezeu.
Aceasta este măsura iubirii evanghelice: să faci binele fără pretenții și fără să ceri nimic în schimb.
Puterea gândului bun
Un alt învățământ prețios al Cuviosului Paisie este legat de ceea ce părinții numesc „gândul bun”.
În loc să interpretăm răutatea aproapelui ca pe o dovadă de nerecunoștință, putem spune: „Poate este obosit. Poate trece printr-o încercare. Poate suferă și de aceea a vorbit astfel.”
Acest mod de a gândi nu înseamnă naivitate, ci iubire. În loc să condamnăm, alegem să îndreptățim. În loc să ne hrănim orgoliul rănit, ne smerim.
Gândul bun stinge mânia înainte ca ea să aprindă sufletul. El păstrează pacea inimii și lasă harul lui Dumnezeu să lucreze.
De multe ori nu cuvintele celuilalt ne rănesc cel mai mult, ci interpretarea pe care le-o dăm. De aceea, Părinții insistă asupra curățirii gândurilor, deoarece acolo începe adevărata luptă.
Hristos, modelul desăvârșit al iubirii fără răsplată
Cel mai înalt exemplu este Însuși Mântuitorul Iisus Hristos.
El a vindecat bolnavi, a înviat morți, a hrănit mulțimile, a iertat păcătoși și a dăruit lumii însăși viața Sa. Cu toate acestea, oamenii L-au răsplătit cu batjocură, cu biciuire și cu răstignire.
Biserica amintește această durere în slujbele din Vinerea Mare, cântând:
„În loc de mană, fiere.”
Hristos nu Și-a retras iubirea din cauza nerecunoștinței oamenilor. Nu a încetat să facă binele pentru că nu era apreciat. Dimpotrivă, pe Cruce S-a rugat pentru cei care Îl răstigneau: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac.”
Dacă Dumnezeu ar fi așteptat recunoștința noastră înainte de a ne iubi, nimeni nu s-ar fi mântuit. Tocmai de aceea creștinul este chemat să urmeze această iubire dezinteresată.
Cum putem păstra întreagă răsplata faptelor bune
Există câteva îndrumări simple, dar esențiale:
În primul rând, să considerăm orice faptă bună drept o datorie, nu o performanță. Dumnezeu ne-a dăruit tot ceea ce avem, iar binele pe care îl facem este doar o întoarcere smerită a darurilor Sale.
În al doilea rând, să nu vorbim despre binele făcut decât dacă ascultarea sau folosul aproapelui o cer cu adevărat. Milostenia iubește tăcerea.
În al treilea rând, să nu așteptăm recunoștință. Dacă ea vine, să-I mulțumim lui Dumnezeu. Dacă nu vine, să-I mulțumim și mai mult, fiindcă răsplata rămâne întreagă înaintea Lui.
În al patrulea rând, să fim pregătiți pentru ispitele care urmează după fiecare faptă bună. Dacă ne așteptăm la ele, nu ne vor surprinde și nu ne vor tulbura.
În cele din urmă, să ne rugăm pentru cei pe care i-am ajutat, chiar dacă ne-au rănit. Rugăciunea păstrează iubirea vie și nu lasă resentimentul să prindă rădăcini în suflet.
Fapta bună nu se încheie în clipa în care am întins mâna celui aflat în nevoie
Ea continuă în felul în care ne păstrăm inima după aceea. Dacă ne mândrim, dacă reproșăm, dacă cerem recunoștință sau dacă ne mâniem, riscăm să pierdem tocmai răsplata pentru care am lucrat.
Cuviosul Paisie Aghioritul ne învață că adevărata biruință nu este doar să faci binele, ci să-l păstrezi curat până la capăt. Aceasta înseamnă smerenie, răbdare și iubire fără condiții.
Să ne străduim, așadar, să facem binele în taină, fără calcule omenești și fără așteptări. Să lăsăm lui Dumnezeu răsplata, iar oamenilor libertatea de a răspunde cum vor. Atunci binele nostru va rămâne întreg înaintea Cerului, iar sufletul nostru va gusta încă de aici pacea pe care numai Hristos o poate dărui.