Trăim vremuri în care rușinea este privită ca o slăbiciune, nu ca un început al îndreptării.
Mulți încearcă să-și ascundă greșelile, să le justifice sau chiar să le transforme în motive de mândrie. Cultura contemporană ne învață că important este să nu ne simțim vinovați, indiferent de faptele noastre. Însă învățătura Bisericii ne descoperă o perspectivă cu totul diferită. Există o rușine care distruge și o rușine care vindecă. Există rușinea păcatului nemărturisit și rușinea pocăinței, care deschide calea spre iertare și mântuire.
Sfântul Vasile cel Mare rostește un cuvânt cutremurător:
„Ruşinea este mai înfricoşătoare decât întunericul şi decât focul cel veşnic.”
La prima vedere, această afirmație pare greu de înțeles. Cum poate rușinea să fie mai grea decât focul iadului? Răspunsul îl găsim atunci când înțelegem că păcatul nu este doar o încălcare a unei porunci, ci o rană adâncă a sufletului, iar rușinea lui rămâne vie atât timp cât omul refuză să o vindece prin pocăință.
Rușinea care îl urmărește pe om
Omul a cunoscut rușinea încă din primele clipe după cădere. Până la neascultare, Adam și Eva erau goi și nu se rușinau. După păcat însă, primul lucru pe care l-au simțit a fost rușinea, iar primul gest a fost să se ascundă de Dumnezeu.
Această reacție se repetă în fiecare dintre noi. Când păcătuim, nu mai avem aceeași îndrăzneală la rugăciune, evităm biserica, evităm privirea celor care ne cunosc și, mai ales, încercăm să ascundem ceea ce am făcut.
Diavolul lucrează prin două arme. Înainte de păcat îl convinge pe om că fapta este lipsită de importanță. După păcat însă îl copleșește cu rușine și deznădejde, pentru ca acesta să nu mai aibă curajul să se ridice.
Dar Dumnezeu nu dorește ca omul să rămână în această stare. El nu vrea ca rușinea să devină o povară veșnică, ci un început al pocăinței.
De ce spune Sfântul Vasile că rușinea este mai înfricoșătoare?
Sfântul Vasile cel Mare explică faptul că păcătosul va purta pentru veșnicie amintirea păcatelor sale asemenea unei culori care nu se mai poate șterge. Nu este vorba doar despre o pedeapsă exterioară, ci despre conștiința care nu mai poate fi redusă la tăcere.
Conștiința este glasul pe care Dumnezeu l-a așezat în sufletul omului. Ea poate fi ignorată pentru o vreme, dar nu poate fi distrusă. De aceea, omul care nu se pocăiește ajunge să poarte în sine propria osândă.
În această lumină înțelegem cuvântul Sfântului Vasile. Nu focul este cel mai înfricoșător, ci starea sufletului care vede limpede ceea ce a făcut și nu mai poate schimba nimic.
Câtă vreme trăim pe pământ există speranță. După moarte însă nu mai există pocăință, ci doar conștientizarea deplină a vieții trăite.
Rușinea mărturisirii vindecă rușinea păcatului
Mulți oameni amână Spovedania ani întregi din cauza rușinii. Se tem să spună anumite păcate, se gândesc că preotul îi va judeca sau că vor fi priviți cu dispreț.
În realitate, tocmai această rușine este începutul vindecării.
Părintele Dumitru Stăniloae spune atât de frumos:
„Cu ruşinea pe care o suferi loveşti păcatele care-ţi produc ruşinea şi înlături pricina ruşinii. Ruşinea mărturisirii este trecătoare, dar ruşinea obiectivă a rămânerii în păcatul nemărturisit e durabilă şi se adânceşte mereu.”
Câteva minute de sinceritate înaintea lui Dumnezeu valorează mai mult decât ani întregi de ascundere.
În Taina Spovedaniei nu omul este judecătorul nostru, ci Hristos este Doctorul sufletelor. Preotul este doar martorul pocăinței și slujitorul prin care Dumnezeu oferă iertarea.
De aceea spune Mântuitorul:
„Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.” (Ioan 20, 23)
Spovedania nu este o umilire, ci o eliberare.
Șarpele ascuns în inimă
Un alt cuvânt profund spune:
„Pironeşte pe stâlpul văzut prin mărturisire orice şarpe ce se mişcă în tine şi aşa îl vei omorî. Dar dacă-l ţii ascuns în tine, nu vei umbla pe calea dreaptă, ci pe căi nedrepte, acoperite de întuneric.”
Imaginea șarpelui este extrem de sugestivă.
Păcatul ascuns seamănă cu un șarpe care trăiește în întuneric. Cu cât este mai ascuns, cu atât devine mai puternic. El otrăvește încet sufletul, influențează gândurile, slăbește voința și împinge omul spre alte păcate.
În clipa în care este scos la lumină prin mărturisire, își pierde puterea.
Diavolul iubește întunericul, pentru că acolo păcatul poate crește nestingherit. Dumnezeu lucrează în lumină.
Sfântul Apostol Ioan spune:
„Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat.” (1 Ioan 1, 7)
Lumina adevărului este începutul vindecării.
Curajul de a nu ne cruța pe noi înșine
Există o ispită foarte subtilă: aceea de a ne prezenta la Spovedanie doar cu păcatele care nu ne provoacă prea multă rușine.
Ne mărturisim superficial, dar păstrăm în inimă exact ceea ce ne apasă cel mai tare.
Însă tocmai acele păcate trebuie spuse.
Textul patristic ne îndeamnă:
„Trebuie să-ţi mărturiseşti păcatele, fără a te cruţa, aşa cum nu te-ar cruţa, dacă ţi le-ar dezvălui altcineva.”
Acesta este un adevăr profund.
Dacă păcatul ar fi descoperit de altcineva, rușinea ar fi incomparabil mai mare. Atunci de ce să nu avem curajul de a-l descoperi noi înșine înaintea lui Dumnezeu, Care dorește să-l ierte?
Orgoliul este cel care împiedică mărturisirea sinceră. Omul vrea să pară bun chiar și înaintea duhovnicului.
Dar Dumnezeu nu are nevoie de aparențele noastre. El cunoaște deja totul.
Psalmistul David spune:
„Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea.” (Psalmul 50, 4)
Recunoașterea sinceră a păcatului este începutul renașterii sufletești.
Rușinea trecătoare sau rușinea veșnică?
În fiecare Spovedanie omul face o alegere.
Acceptă câteva clipe de rușine pentru a primi iertarea sau evită această rușine și păstrează rana deschisă.
Mulți cred că tăcerea rezolvă problema. În realitate, tăcerea doar prelungește suferința.
Păcatul nemărturisit nu dispare prin uitare. El rămâne în conștiință și se adâncește asemenea unei răni netratate. Rușinea Spovedaniei durează câteva minute.
Bucuria iertării poate dura o viață întreagă și se prelungește în veșnicie. De aceea, adevărata înțelepciune nu este să evităm rușinea, ci să alegem rușinea care vindecă în locul celei care osândește.
Hristos a purtat rușinea noastră
Există un adevăr pe care nu trebuie să-l uităm niciodată.
Domnul Iisus Hristos a acceptat să fie batjocorit, scuipat, lovit și răstignit în văzul tuturor. Crucea era cea mai rușinoasă moarte din vremea aceea.
El a primit această rușine pentru ca noi să nu rămânem veșnic în rușinea păcatelor noastre.
Sfântul Apostol Pavel spune despre Mântuitorul că a răbdat crucea, „Cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu.” (Evrei 12, 2).
Dacă Hristos nu S-a rușinat să poarte crucea pentru noi, cum am putea noi să ne rușinăm să ne mărturisim păcatele înaintea Lui?
Spovedania este întâlnirea dintre rușinea noastră și iubirea nemărginită a lui Dumnezeu. Acolo unde omul își recunoaște sincer căderea, Dumnezeu revarsă harul iertării.
Rușinea nu este întotdeauna un dușman
Atunci când izvorăște din conștiința vie și conduce spre pocăință, ea devine un mare dar al lui Dumnezeu. Este semnul că sufletul nu a murit, că încă poate deosebi binele de rău și că mai dorește întoarcerea la Tatăl ceresc.
Să nu fugim de rușinea mărturisirii, pentru că ea este scurtă și mântuitoare. Să ne temem mai degrabă de rușinea păcatului ascuns, care se adâncește cu fiecare zi și întunecă sufletul. Astăzi încă avem vreme de pocăință, de lacrimi și de îndreptare. Astăzi ușa milostivirii este deschisă.
Să venim, așadar, cu inimă smerită înaintea lui Hristos, fără măști și fără ascunzișuri, mărturisindu-ne păcatele cu sinceritate. Atunci rușinea se va transforma în pace, povara în ușurare, iar sufletul va cunoaște bucuria pe care numai iertarea lui Dumnezeu o poate dărui. Fiindcă rușinea mărturisită se sfârșește la scaunul Spovedaniei, dar iertarea lui Dumnezeu rămâne pentru veșnicie.