Măsura omului–Marco Malvaldi
Titlu original: La misura dell’uomo
Traducerea: Beatrice Cristina Baciu
Editura: Trei
Colecția: Fiction Connection
Anul apariţiei: 2019
Nr pagini: 280
Goodreads: 3,36
Eu: 2/5*
1493. Sub conducerea–ca regent–a lui Ludovic Maria Sforza zis Maurul, Milano ”începea în mod ostentativ să devină cea mai bogată provincie a peninsulei italiene, locul care atrăgea cei mai mari artiști și unde veneau cei mai buni medici și remarcabili matematicieni de la Universitatea din Pavia, pentru că erau plătiți cu vârf și îndesat.”
În Franța, Majestatea Sa Prea Creștină, regele Carol al VIII-lea, se pregătește de război împotriva Regatului Neapolelui, aflat în stăpânirea Casei de Aragon, motiv pentru care are nevoie de bani și de permisiunea celorlalți cârmuitori italieni, pentru a le traversa teritoriile. De aceea Milano va fi vizitat de trimișii săi care, pe lângă treburile lor diplomatice, plănuiesc să-și bage puțin nasul și prin desenele lui Leonardo da Vinci, despre care se zvonește că ar fi inventat niște armuri ce pot lupta fără un cavaler înăuntrul lor.
Il Moro e sub atenta supraveghere a lui Giacomo Trotti, ambasador al lui Ercole d’Este, duce al Ferrarei și–mai important–socrul său, Beatrice d’Este, soția, turbează de gelozie din cauza Ceciliei Gallerani, fostă amantă, care organizează senină serate muzicale, un predicator nou a apărut în oraș tunând și fulgerând împotriva ochiului dracului, Leonardo nu reușește să rezolve problemele pe care i le ridică monumentul ecvestru al lui Francesco Sforza precum și lipsa banilor. Iar în piațeta din fața palatului e găsit un cadavru fără urme de violență și fără să aibă semnele vreunei boli cunoscute. Toate aceste fire aparent fără legătură între ele se împletesc și se intersectează la un moment dat, fiecare având rolul lui în cadrul acestui mystery în care Leonardo da Vinci joacă rolul investigatorului.
Erau întrunite toate condițiile necesare pentru ca Măsura omului să-mi placă. Și totuși am urât-o cu o înverșunare demnă de o cauză mai bună.
În primul rând, nu mi-a plăcut felul în care Malvaldi a ales să ne spună povestea. Din recenziile scrise de cititorii italieni, am înțeles că acesta e stilul lui obișnuit. Nu mă îndoiesc că are succes în celelalte romane polițiste ale sale, însă nu mi s-a părut că genul ăsta de umor se asorta cu perioada istorică a cărei atmosferă încerca s-o recreeze. Pentru câteva zeci de pagini reușeam să mă pierd în Milano-ul secolului al XV-lea după care, ca un duș rece, urma o comparație ancorată în realitatea imediată și concentrarea mea se ducea naibii.
''[...] lucru care se întâmplă și astăzi multora, cu diferența că, în loc de poeme, suntem convinși de internet.'' ''Se etala un obiect creat pentru alte scopuri, doar pentru a arăta cât de bogat erai și pentru a sugera o atitudine superioară față de explorare și îndrăzneală, cam cum ai conduce astăzi un SUV într-o zonă cu trafic restricționat.'' ''Să auzi spunându-ți-se <Vi-l prezint pe Antonio Missaglia> la Milano, în anul 1493, era ca și cum ai auzi astăzi <Vi-l prezint pe Giorgio Armani” ''[...] atinși de furia ducelui care urla ca un antrenor de serie C'' ”[...]așa cum ar fi spus jucătorii de poker Texas Hold'em dacă ar fi fost martori la scenă. Fapt puțin probabil, având în vedere că America fusese descoperită cu doar un an înainte, iar în acele luni cuceritorii aveau alte treburi, cum ar fi, de exemplu exterminarea aborigenilor, și nu inventarea jocurilor de cărți.”
Din punctul meu de vedere, exista suficient umor de situație, ba chiar și câteva personaje destul de amuzante; ținând cont de faptul că romanul e o combinație de ficțiune istorică și mystery, nu o parodie à la Terry Pratchett, aș spune că n-ar mai fi avut nevoie de ”comic relief” suplimentar însă Marco Malvalda se vrea, probabil, un San Antonio italian ori un al doilea Carlo Manzoni, părintele literar al detectivului particular Chico Pipa, amatorii de romane polițiste știu la cine mă refer. Îmi închipui că-i greu al naibii să depășești un autor al cărui erou și-a continuat investigațiile chiar și cu capul spart, mulțumindu-se să-și înfigă dopul de la sticla de whisky în gaura din cutia craniană…Aș fi acceptat situația asta dacă, de exemplu, unul dintre personaje ar fi fost teleportat acolo din viitor/prezentul nostru; cu totul altul e efectul când autorul îți face continuu cu ochiul din spatele culiselor, e ca și cum te-ai uita la un film cu Muppets iar păpușarii ți s-ar arăta la fiecare 10 minute…
Și-mi dădusem seama de acest lucru încă de la paginile de început, când ne sunt prezentate personajele: ”ASCANIO MARIO SFORZA VISCONTI, cardinal, fratele lui Ludovic Maurul. La acea vreme, nu exista o lege privind conflictul de interese.” Mi-a trecut prin minte că ar fi îngrozitor dacă ar continua cu genul ăsta de umor și în restul cărții…și așa a fost.
În al doilea rând, curios, în ciuda umorului, cartea mi s-a părut plictisitoare, nu s-a citit ușor, poate și din cauza faptului că are o mulțime de personaje (Ludovic Maurul, Galeazzo Sanseverino, Beatrice d’Este, regele Franței, Carol al VIII-lea, Louis de Valois, duce d’Orléans, viitorul rege Ludovic al XII-lea, Cecilia Gallerani–Doamna cu hermina din tabloul pictat de Leonardo, compozitorul Josquin de Prez) despre care am simțit nevoia să citesc câte ceva pe internet.
De-abia pe la pagina 74 a apărut cadavrul și a început propriu-zis partea de mystery, moment din care am crezut că narațiunea se va rostogoli mai ușor la vale dar n-a fost să fie, dialogul e mereu întrerupt de lungi explicații mai mult sau mai puțin legate de subiectul schimbului de cuvinte dintre personaje, ceea ce te face să uiți adesea despre ce vorbeau respectivii. Malvaldi pare că nu știe când să se oprească și, din cauza asta, de foarte multe ori, se pierde tensiunea schimbului de cuvinte în anumite scene care s-ar dori pline de dramatism. Nemaivorbind de faptul că m-am simțit insultată de explicațiile astea, de parcă autorul n-ar miza deloc pe inteligența cititorilor săi, pe cultura lor generală ori pe capacitatea de a căuta singuri informații…
”–Nu am adus cadavrul aici ca să-l pictați, maeste Leonardo, spuse Ludovic sec. Magistrul Ambrogio susține că vânturile care aduc ciuma se răspândesc de la est la vest, și, așezându-l astfel, riscul de a expune orașul la contagiune este minim. Nu este cazul să râzi, cititor contemporan. Ambrogio da Rosate doar se supunea cunoștințelor medicale ale acelor vremuri, motiv pentru care curenții de aer, și nu bacteriile purtau boli, și tot așa le puteau îndepărta, astfel încât spitalele din acele vremuri aveau ușile cu vedere spre Vatican, pentru ca Duhul Sfânt să poată intra mai ușor. Prin urmare, acest detaliu nu i se părea deloc ciudat lui Leonardo. Altceva însă, da. –Ciumă?”
Păcat. Personaje creionate cu suficientă măiestrie încât să-ți rămână în minte și de care să-ți pese, o perioadă istorică interesantă, care a închis poarta Evului Mediu, deschizând drumul spre Istoria Modernă, o poveste promițătoare, cu un mister suficient de incitant, fără aceste minusuri Măsura omului ar fi fost un roman de 5 stele, așa e una dintre cărțile pe care am regretat că le-am cumpărat și citit. Nu pot spune că n-o recomand nimănui, că am văzut și recenzii pozitive pe goodreads, gusturile nu se aseamănă și nu se discută, fie că e vorba de mâncare ori de lecturi…