Rugăciunea „Tatăl nostru” reprezintă cea mai desăvârșită rugăciune lăsată oamenilor de Însuși Mântuitorul Iisus Hristos.
În cuprinsul ei se află toate nevoile sufletului și ale trupului, toate dorințele legitime ale omului și întreaga relație a acestuia cu Dumnezeu.
După ce primele trei cereri sunt îndreptate către slava lui Dumnezeu, către venirea Împărăției Sale și împlinirea voii Sale, urmează cererea:
„Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi;” (Matei 6, 11).
Această rugăciune nu este doar o simplă cerere pentru hrana zilnică. Ea cuprinde întreaga existență umană, toate cele necesare vieții și mântuirii. Prin aceste cuvinte, credinciosul își exprimă dependența totală de Dumnezeu și recunoaște că tot ceea ce are vine din mâna Sa cea iubitoare.
Părintele Alexander Schmemann arată că termenul „pâine” nu înseamnă doar hrană trupească, ci „absolut tot ce este necesar vieţii, tot ce constituie existenţa noastră omenească”. Astfel, această cerere ne descoperă adevărul că Dumnezeu este izvorul tuturor bunătăților și că fără El nu putem face nimic.
Sensul expresiei „cea spre fiinţă”
Expresia „cea spre fiinţă” este una dintre cele mai profunde formulări din rugăciunea domnească. În limba greacă, cuvântul folosit are sensul de „esențial”, „necesar existenței”, „substanțial”. Prin urmare, nu cerem lucruri de prisos, nu cerem bogății nelimitate sau desfătări lumești, ci strictul necesar pentru viața noastră.
Mântuitorul ne învață astfel cumpătarea și încrederea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. El nu ne îndeamnă să ne îngrijorăm excesiv pentru viitor, ci să trăim fiecare zi cu credință.
Sfânta Scriptură spune:
„Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei. ” (Matei 6, 34).
Prin această cerere, omul își recunoaște limitele și își pune nădejdea în Dumnezeu, Care știe de ce avem nevoie înainte chiar de a-I cere.
Dumnezeu, Izvorul tuturor bunătăților
Atunci când spunem „dă-ne-o nouă”, mărturisim că toate bunurile provin de la Dumnezeu. De multe ori omul are impresia că dobândește cele necesare prin propriile puteri, prin inteligența sa sau prin munca sa. În realitate, toate acestea sunt daruri primite de la Creator.
Psalmistul David spune:
„Ochii tuturor spre Tine nădăjduiesc și Tu le dai lor hrană la bună vreme.Deschizi Tu mâna Ta și de bunăvoință saturi pe toți cei vii.” (Psalmul 144, 15-16).
Întreaga creație trăiește din binecuvântarea lui Dumnezeu. Pământul rodește pentru că El îl binecuvântează, ploaia cade prin voia Lui, iar omul primește puterea de a lucra și de a produce hrană prin harul Său.
Conștientizarea acestui adevăr naște în suflet recunoștința. Creștinul nu privește hrana ca pe ceva firesc sau garantat, ci ca pe un dar al iubirii dumnezeiești.
Pâinea ca simbol al tuturor trebuințelor vieții
În interpretarea ortodoxă, pâinea reprezintă mai mult decât alimentul de bază. Ea simbolizează toate cele necesare existenței: sănătatea, familia, locuința, îmbrăcămintea, pacea, educația, munca și toate binecuvântările vieții.
Când rostim această cerere, Îi cerem lui Dumnezeu să ne dăruiască ceea ce este de folos pentru mântuirea și viața noastră. Nu cerem lux sau bogății exagerate, ci ceea ce ne este necesar pentru a trăi demn și a-L sluji pe Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel exprimă aceeași atitudine:
,,Ci, având hrană şi îmbrăcăminte cu acestea vom fi îndestulaţi.” (I Timotei 6, 8).
Această învățătură este deosebit de actuală într-o lume dominată de consumism și de dorința de acumulare. Creștinul este chemat să caute mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și să folosească bunurile materiale cu discernământ și responsabilitate.
Pâinea cea duhovnicească
Pe lângă sensul material, Sfinții Părinți văd în această cerere și o referire la hrana sufletului. Omul nu este doar trup, ci și suflet, iar sufletul are nevoie de hrană spirituală pentru a trăi.
Mântuitorul spune:
„Iar El, răspunzând, a zis: Scris este: «Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu».” (Matei 4, 4).
Hrana sufletului este Cuvântul lui Dumnezeu, rugăciunea, viața liturgică, citirea Scripturii și împlinirea poruncilor. După cum trupul slăbește fără hrană, tot astfel sufletul se usucă fără comuniunea cu Dumnezeu.
De aceea, atunci când cerem pâinea cea spre ființă, cerem și hrana duhovnicească necesară creșterii noastre spirituale. Cerem luminarea minții, întărirea voinței și harul care ne ajută să biruim păcatul.
Sfânta Euharistie: Pâinea vieții
Mulți dintre Sfinții Părinți au văzut în această cerere o referire tainică la Sfânta Euharistie, Trupul și Sângele Domnului.
Domnul Iisus Hristos spune:
„Şi Iisus le-a zis: Eu sunt Pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată.” (Ioan 6, 35).
Și mai departe:
„Eu sunt Pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din Pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.” (Ioan 6, 51).
Sfânta Împărtășanie este adevărata hrană a nemuririi. Ea unește pe credincios cu Hristos și îi dă puterea de a lupta împotriva păcatului. Prin participarea la Sfânta Liturghie și prin împărtășirea cu vrednicie, omul primește cea mai înaltă formă a „pâinii spre ființă”.
Astfel, cererea din „Tatăl nostru” capătă o profunzime euharistică, orientându-ne către comuniunea deplină cu Hristos.
Lecția încrederii în Dumnezeu
Un aspect esențial al acestei cereri este încrederea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Nu spunem „dă-ne-o pentru tot anul” sau „pentru toată viața”, ci „astăzi”.
Această formulare ne învață să trăim în prezent și să ne punem nădejdea în Dumnezeu pentru fiecare zi. Poporul Israel a primit mana în pustiu zilnic, ca să învețe dependența de Dumnezeu.
Cartea Ieșirii relatează:
„Domnul însă a zis către Moise: «Iată Eu le voi ploua pâine din cer. Să iasă dar poporul şi să adune în fiecare zi cât trebuie pentru o zi, ca să-l încerc dacă va umbla sau nu după legea Mea.” (Ieșirea 16, 4).
Dumnezeu dorea să-i învețe că viața lor depinde de El. Același lucru îl învățăm și noi atunci când rostim această cerere. Suntem chemați să renunțăm la anxietate și să cultivăm credința că Dumnezeu nu ne va părăsi.
Dimensiunea comunitară a rugăciunii
Observăm că rugăciunea nu spune „pâinea mea”, ci „pâinea noastră”. Această exprimare arată caracterul comunitar al credinței creștine.
Nu ne rugăm doar pentru noi înșine, ci pentru toți oamenii. Cerem ca fiecare om să aibă cele necesare vieții. Astfel, rugăciunea devine și un îndemn la solidaritate, milostenie și iubire față de aproapele.
Sfântul Apostol Ioan spune:
„Iar cine are bogăţia lumii acesteia şi se uită la fratele său care este în nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în acela dragostea lui Dumnezeu?” (I Ioan 3, 17).
Nu putem cere lui Dumnezeu pâinea noastră și în același timp să ignorăm foamea și lipsurile semenilor noștri. Rugăciunea trebuie însoțită de fapte ale iubirii.
Cererea „Pâinea noastră cea de toate zilele” este mult mai profundă decât pare la prima vedere
Ea exprimă dependența noastră totală de Dumnezeu, recunoștința pentru darurile Sale și încrederea în purtarea Sa de grijă.
Pâinea reprezintă toate cele necesare vieții trupești și sufletești, iar în sensul cel mai înalt îl indică pe Hristos, „Pâinea vieții”, și pe Sfânta Euharistie, hrana nemuririi. Prin această rugăciune învățăm să fim smeriți, cumpătați, recunoscători și solidari cu semenii noștri.
De fiecare dată când rostim aceste cuvinte, mărturisim că Dumnezeu este Tatăl nostru iubitor, Care ne hrănește trupul și sufletul și ne conduce către Împărăția Sa cea veșnică. În această încredere și comuniune cu El descoperim adevărata „pâine spre ființă”, care susține nu doar existența noastră pământească, ci și drumul nostru către viața cea veșnică.