Iubirea adevărată nu începe atunci când găsim un om fără defecte, ci atunci când învățăm să vedem dincolo de neputințele celui de lângă noi.
În familie, în căsnicie, între prieteni și în orice comunitate, iubirea creștină înseamnă răbdare, iertare și dorința sinceră de a-l ajuta pe celălalt să se ridice. Părintele Teofil Părăian surprinde acest adevăr în câteva cuvinte de mare profunzime: „Dacă iubești pe cineva, îl primești cu defecte cu tot”.
Iubirea nu caută oameni fără greșeli
Una dintre marile noastre ispite este să credem că am putea iubi cu ușurință dacă oamenii din jurul nostru ar fi altfel. Dacă soțul ar fi mai atent, dacă soția ar fi mai înțelegătoare, dacă părinții ne-ar asculta mai mult, dacă prietenii nu ne-ar dezamăgi, dacă oamenii cu care lucrăm ar avea mai puține defecte.
Ajungem astfel să punem iubirii condiții: „Te iubesc dacă te porți așa cum doresc eu”.
Dar iubirea creștină nu funcționează astfel. Ea nu așteaptă perfecțiunea celuilalt pentru a se manifesta. Dacă ar trebui să iubim numai oameni fără greșeli, nu am putea iubi pe nimeni. Și, dacă suntem sinceri cu noi înșine, nici noi nu am putea pretinde să fim iubiți, pentru că fiecare purtăm neputințe, patimi, răni și greșeli.
De aceea sunt atât de puternice cuvintele Părintelui Teofil Părăian: „Dacă iubești pe cineva, îl primești cu defecte cu tot, și dacă nu-l iubești, nici calitățile lui nu contează pentru tine.”
Când iubirea lipsește, până și lucrurile bune ale celuilalt ne deranjează. Când iubirea există, defectele lui nu dispar, dar nu mai reprezintă întreaga persoană în ochii noștri.
A-l primi pe celălalt nu înseamnă a numi răul bine
Există însă o deosebire importantă. A primi un om cu defectele lui nu înseamnă a aproba tot ceea ce face.
Creștinismul nu ne cere să spunem că răul este bun. Iubirea adevărată nu încurajează păcatul și nu devine nepăsătoare față de căderea celuilalt. Dimpotrivă, tocmai pentru că iubește persoana, dorește vindecarea ei.
Părintele Teofil spune foarte frumos: „Când iubești pe cineva, adaugi ceea ce-i lipsește și înlături ceea ce e rău adăugat la ființa lui.”
Aici se află una dintre tainele iubirii creștine. Ea știe să despartă omul de greșeala lui. Nu confundă persoana cu păcatul săvârșit.
Omul poate fi mânios, dar nu este numai mânia lui. Poate fi egoist, dar nu este numai egoismul lui. Poate să fi greșit grav, dar existența sa nu se reduce la acea greșeală.
Iubirea privește mai adânc.
Ea caută chipul lui Dumnezeu din om, chiar atunci când acesta este acoperit de multe neputințe.
De ce vedem atât de repede defectele altora?
Este mult mai ușor să observăm ce lipsește celuilalt decât ceea ce ne lipsește nouă. Vedem imediat nerăbdarea soțului, vorba nepotrivită a soției, încăpățânarea copilului sau egoismul unui prieten. Mult mai greu observăm propriile noastre reacții.
De aceea, viața duhovnicească începe și cu o schimbare a privirii.
Înainte de a spune: „De ce este omul acesta așa?”, ne putem întreba: „Cum sunt eu în relația cu el?”
Am răbdare? Iert? Ascult? Mă rog pentru el? Îi cunosc lupta? Încerc să-l ajut sau doar îi contabilizez greșelile?
Uneori cerem celorlalți o desăvârșire pe care noi înșine nu o avem.
Mântuitorul ne avertizează asupra acestei tendințe atunci când vorbește despre paiul din ochiul fratelui și bârna din propriul nostru ochi. Nu ni se cere să devenim orbi în fața răului, ci să dobândim smerenia necesară pentru a nu ne transforma în judecători ai aproapelui.
Iubirea se învață prin poruncă
Părintele Teofil Părăian atrage atenția asupra unui lucru foarte important: oamenii nu trăiesc întotdeauna după o rânduială duhovnicească. De multe ori reacționăm spontan. Dacă cineva ne vorbește frumos, îi răspundem frumos. Dacă ne rănește, îl rănim. Dacă ne laudă, îl apreciem. Dacă ne critică, ne supărăm.
În felul acesta, comportamentul nostru ajunge să depindă permanent de comportamentul celuilalt.
Porunca iubirii rupe acest cerc.
Creștinul este chemat să nu facă numai ceea ce „simte” într-o anumită clipă. Porunca ne disciplinează inima. Ne învață să facem binele inclusiv atunci când emoțiile noastre ne îndeamnă în altă direcție.
Nu simți să ierți? Începe să te rogi.
Nu simți să vorbești frumos? Păzește-ți măcar limba de cuvântul care rănește.
Nu simți apropiere față de cineva? Nu-l vorbi de rău.
Nu poți încă să-l iubești din toată inima? Cere-I lui Dumnezeu să-ți dea această iubire.
Prin asemenea pași mici, porunca începe să ne schimbe.
Dumnezeu nu ne iubește pentru că suntem perfecți
Modelul iubirii noastre rămâne iubirea lui Dumnezeu.
Dacă Dumnezeu ne-ar iubi numai atunci când suntem vrednici, cine dintre noi ar putea sta înaintea Lui? El ne cunoaște mai bine decât ne cunoaștem noi înșine. Ne vede slăbiciunile, căderile, gândurile și toate contradicțiile inimii noastre.
Și totuși ne cheamă.
Hristos nu a venit pentru o omenire deja vindecată, ci pentru omul căzut, tocmai pentru a-l ridica.
Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu este indiferent față de păcat. Dimpotrivă. Iubirea Lui urmărește vindecarea și schimbarea omului. Dumnezeu îl primește pe om așa cum este, dar îl cheamă să nu rămână așa cum este.
Aceasta ar trebui să fie și atitudinea noastră față de cei apropiați: să-i primim fără să-i abandonăm neputințelor lor, să-i iubim fără să transformăm iubirea în complicitate cu răul și să-i sprijinim fără să încercăm să-i stăpânim.
În familie se vede cel mai bine adevărata iubire
Este relativ simplu să fim politicoși cu un om pe care îl vedem câteva minute. Mult mai greu este să păstrăm iubirea față de oamenii alături de care trăim zi de zi.
În familie cunoaștem slăbiciunile celuilalt. Vedem oboseala, nervozitatea, tabieturile, greșelile repetate. Tocmai de aceea familia poate deveni o adevărată școală a iubirii.
Părintele Teofil dă exemplul părinților care își iubesc copiii așa cum sunt. Părintele vede greșeala copilului, uneori suferă profund din cauza ei, dar continuă să vadă în el mai mult decât greșeala.
Așa lucrează iubirea.
Nu spune: „Nu ai niciun defect”, ci spune prin întreaga ei atitudine: „Defectul tău nu mă face să încetez să te iubesc”.
Ce mare diferență!
Multe relații s-ar schimba dacă, în loc să încercăm permanent să demonstrăm cine are dreptate, am încerca să păstrăm persoana de lângă noi în inimă.
Iubirea acoperă, dar nu minte
Sfântul Apostol Pavel spune că iubirea:
„Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. ” (1 Corinteni 13, 7).
A acoperi neputința aproapelui nu înseamnă să mințim despre ea. Înseamnă să nu transformăm greșeala lui în spectacol.
Omul care iubește nu simte satisfacție atunci când descoperă slăbiciunea celuilalt. Nu se grăbește să o povestească. Nu folosește greșelile aproapelui pentru a se simți superior.
Uneori, una dintre cele mai mari forme ale iubirii este discreția.
Ai văzut slăbiciunea fratelui tău? Roagă-te pentru el înainte de a vorbi despre el.
Ai aflat că a căzut? Întreabă-te dacă îl poți ajuta să se ridice.
Ți-a greșit? Înainte de a-l condamna, adu-ți aminte de câte ori ai avut și tu nevoie de iertare.
Aceasta nu este slăbiciune. Este lucrare duhovnicească.
Să adăugăm ceea ce îi lipsește celuilalt
Poate cea mai frumoasă parte a cuvântului Părintelui Teofil este aceasta: „Când iubești pe cineva, adaugi ceea ce-i lipsește.”
Dacă celuilalt îi lipsește curajul, îl încurajezi.
Dacă îi lipsește pacea, nu îi adaugi neliniște.
Dacă îi lipsește răbdarea, încerci să ai tu mai multă.
Dacă este căzut, îi întinzi mâna.
Dacă este singur, rămâi lângă el.
Dacă a greșit, îl ajuți să se îndrepte fără să-l zdrobești.
Așa iubirea devine faptă.
Nu mai este doar sentiment, declarație sau emoție. Devine purtare a poverii celuilalt.
Și poate că tocmai aici putem verifica cel mai bine cât iubim: ce adăugăm în viața oamenilor de lângă noi?
Adăugăm pace sau neliniște? Curaj sau teamă? Speranță sau deznădejde? Iertare sau vinovăție? Apropiere sau singurătate?
Omul este mai mult decât defectele lui
„Dacă iubești pe cineva, îl primești cu defecte cu tot.” Acest cuvânt nu ne cheamă la orbire în fața răului, ci la o privire mai profundă asupra omului.
Niciunul dintre noi nu este numai suma greșelilor sale.
Iubirea creștină vede neputința, dar caută omul. Vede rana, dar caută vindecarea. Vede căderea, dar nu renunță la posibilitatea ridicării.
Poate că nu vom ajunge dintr-odată la măsura iubirii pe care ne-o cere Evanghelia. Putem însă începe de astăzi cu lucrurile mici: să judecăm mai puțin, să ascultăm mai mult, să nu răspundem răului cu rău, să iertăm, să ne rugăm pentru cel care ne-a supărat și să încercăm să vedem binele pe care obișnuința ne-a făcut să nu-l mai observăm.
Pentru că iubirea adevărată nu spune: „Te voi primi atunci când vei deveni așa cum vreau eu”.
Iubirea spune: „Te primesc așa cum ești și, dacă pot, te voi ajuta să te apropii de ceea ce Dumnezeu te-a chemat să fii.”
Aceasta este iubirea care nu justifică răul, dar nici nu abandonează omul. Iubirea care rabdă, îndreaptă, acoperă, iartă și nădăjduiește.
Și aceasta este iubirea prin care, apropiindu-ne unii de alții cu milă și răbdare, învățăm să ne apropiem de Dumnezeu.