Viața creștină nu înseamnă numai împlinirea unor rânduieli, ci mai ales schimbarea inimii și apropierea omului de Dumnezeu.
Sfânta Evanghelie ne arată că păcatul nu rănește doar sufletul celui care îl săvârșește, ci poate afecta și viața celor din jur. Dintre multele căderi de care suntem chemați să ne păzim, trei sunt în mod deosebit primejdioase: necredința, sminteala și fățărnicia.
Dacă privim cu atenție, vom vedea că fiecare dintre ele lovește într-o legătură esențială a omului: necredința rănește legătura cu Dumnezeu, sminteala rănește legătura cu aproapele, iar fățărnicia distruge adevărul din propria noastră inimă.
Necredința, viața trăită departe de Dumnezeu
Primul mare pericol este necredința.
Mântuitorul spune limpede:
„Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.” (Marcu 16, 16).
Credința nu înseamnă doar acceptarea existenței lui Dumnezeu. Putem spune că Dumnezeu există și, cu toate acestea, să trăim ca și când El nu ar exista. Credința adevărată presupune încredere, ascultare și o viață așezată în lumina poruncilor lui Hristos.
Necredința poate apărea și într-o formă mai puțin evidentă. Omul se roagă, merge uneori la biserică, își face semnul Sfintei Cruci, dar atunci când vin încercările se lasă cuprins cu totul de deznădejde și uită că Dumnezeu este prezent în viața sa. Alteori, Îl mărturisește pe Dumnezeu cu buzele, însă în alegerile sale de fiecare zi nu mai ține seama de voia Lui.
Credința se vede tocmai în felul în care trăim. Ea trebuie hrănită prin rugăciune, prin citirea Sfintei Scripturi, prin participarea la viața Bisericii, prin pocăință și prin faptele iubirii.
Există și momente de îndoială. Acestea nu trebuie confundate automat cu lepădarea de Dumnezeu. Omul poate trece prin întrebări, neliniști și perioade în care credința lui pare slăbită. Important este să nu transforme îndoiala într-o despărțire voită de Dumnezeu, ci să continue să-L caute.
O rugăciune foarte scurtă din Evanghelie exprimă tocmai această luptă:
„Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.” (Marcu 9, 24).
Este rugăciunea unui om care nu pretinde că are o credință desăvârșită, dar dorește să se apropie de Dumnezeu.
Sminteala, când prin noi cade un alt suflet
Al doilea păcat asupra căruia Mântuitorul avertizează cu o severitate deosebită este sminteala.
Domnul spune despre cel care îi face pe alții să cadă că:
„Mai de folos i-ar fi dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară şi ar fi aruncat în mare, decât să smintească pe unul din aceştia mici. ” (Luca 17, 2).
Cuvintele sunt cutremurătoare tocmai pentru că sufletul aproapelui are o valoare atât de mare înaintea lui Dumnezeu.
A sminti nu înseamnă doar a spune cuiva în mod direct să nu mai creadă. Îl putem sminti pe aproapele nostru și prin comportament.
De pildă, un om vorbește mereu despre credință, dar este nedrept cu cei din jur. Altul îi judecă fără milă pe ceilalți, deși se prezintă drept un creștin râvnitor. Cineva vorbește despre iubire, dar în propria familie este aspru, disprețuitor și neiertător. Un altul cere moralitate de la ceilalți, dar pentru sine găsește întotdeauna justificări.
Cei care văd asemenea contradicții pot ajunge să creadă că aceasta este credința creștină.
De aceea, responsabilitatea noastră este mare. Oamenii nu aud numai ceea ce spunem despre Dumnezeu. Ei privesc și felul în care trăim.
Uneori, o faptă bună făcută în tăcere poate apropia un om de Dumnezeu mai mult decât multe cuvinte. În același fel, un comportament nedrept poate îndepărta un suflet care abia începuse să se apropie de credință.
Aici se află frumusețea cuvântului Arhimandritului Teofil Pârâian: „Dacă îl câștigăm pe fratele, pe Dumnezeu Îl câștigăm.”
Aproapele nu este un obstacol în drumul nostru către Dumnezeu. El face parte din acest drum.
De aceea trebuie să ne întrebăm din când în când: prin felul meu de a vorbi și de a trăi, îi apropii pe oameni de Hristos sau îi îndepărtez?
Întrebarea aceasta poate deveni un adevărat examen de conștiință.
Fățărnicia, chip frumos în afară și gol înăuntru
Al treilea păcat este fățărnicia.
Mântuitorul i-a mustrat aspru pe cărturarii și fariseii fățarnici:
„Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia.” (Matei 23, 27).
Imaginea este puternică și rămâne la fel de actuală.
Fățărnicia apare atunci când există o prăpastie între ceea ce vrem să creadă oamenii despre noi și ceea ce suntem cu adevărat.
Omul fățarnic este preocupat mai ales de aparență. Nu îl interesează atât de mult să devină bun, cât îl interesează să fie considerat bun. Nu caută atât de mult să fie credincios, cât să fie văzut drept credincios.
Această ispită poate apărea foarte ușor și în viața religioasă.
Putem posti și să-i judecăm pe cei care nu postesc. Putem merge la biserică și apoi să răspândim vorbe rele despre aproapele. Putem rosti rugăciuni și, în același timp, să păstrăm ani întregi ura împotriva cuiva. Putem face milostenie, dar să dorim ca toată lumea să afle despre binele pe care l-am făcut.
Problema nu este postul, rugăciunea, mersul la biserică sau milostenia. Toate acestea sunt bune și necesare atunci când sunt trăite sincer. Problema apare atunci când fapta exterioară nu mai corespunde cu starea inimii și devine un mijloc prin care căutăm admirația oamenilor.
Hristos ne cheamă la adevăr.
Nu ne cere să pretindem că suntem fără păcat. Dimpotrivă, începutul îndreptării este tocmai recunoașterea sinceră a slăbiciunilor noastre.
În fața lui Dumnezeu nu avem nevoie de măști.
Putem spune: „Doamne, am greșit. Sunt slab. Ajută-mă să mă schimb.”
O asemenea mărturisire smerită este mai aproape de Dumnezeu decât imaginea unei perfecțiuni care nu există.
Trei păcate, trei răni ale sufletului
Privite împreună, cele trei păcate ne arată ceva esențial.
Necredința îl desparte pe om de Dumnezeu.
Sminteala îl poate îndepărta pe aproapele nostru de Dumnezeu.
Fățărnicia îl desparte pe om de adevărul despre sine.
De aceea, lupta împotriva lor presupune trei lucruri: credință, responsabilitate față de aproapele și sinceritate.
În locul necredinței să cultivăm încrederea în Dumnezeu. În locul smintelii să încercăm să devenim sprijin pentru cei de lângă noi. În locul fățărniciei să alegem adevărul și smerenia.
Această schimbare nu se face într-o singură zi. Viața duhovnicească este o lucrare continuă. Cădem, ne ridicăm, greșim, ne pocăim și începem din nou.
Important este să nu facem pace cu păcatul.
Necredința, sminteala și fățărnicia sunt trei primejdii asupra cărora cuvintele Evangheliei ne cheamă să fim cu luare-aminte
Ele ating tocmai temeliile vieții duhovnicești: relația cu Dumnezeu, relația cu aproapele și adevărul inimii noastre.
Nu ni se cere însă să ajungem la desăvârșire prin propriile puteri. Ni se cere să ne recunoaștem căderile, să ne pocăim și să ne întoarcem mereu către Hristos.
Iar cuvântul Arhimandritului Teofil Pârâian poate rămâne ca un îndemn pentru fiecare dintre noi: dacă îl câștigăm pe fratele nostru, pe Dumnezeu Îl câștigăm; dacă îl smintim și îl îndepărtăm de credință, lui Hristos Îi greșim.
Să avem, așadar, grijă nu numai la ceea ce spunem că suntem, ci mai ales la ceea ce devenim în fiecare zi. Să cerem credință în locul necredinței, puterea de a fi pildă bună în locul smintelii și sinceritate în locul fățărniciei.
Pentru că adevărata viață creștină începe în inimă și se vede apoi, firesc, în felul în care Îl iubim pe Dumnezeu și în felul în care ne purtăm cu oamenii.