„Să nu întârzii să te întorci la Dumnezeu, nici nu amâna de pe o zi pe alta până la sfârșit, căci nesigur este sfârșitul.”
Există un cuvânt pe care omul îl rostește foarte ușor atunci când este vorba despre sufletul său: „mâine”. Mâine mă voi ruga mai mult. Mâine voi încerca să mă îndrept. Mâine voi renunța la păcatul care mă stăpânește. Mâine mă voi spovedi. Mâine voi căuta împăcarea cu Dumnezeu.
Numai că ziua de mâine nu ne aparține.
Pocăința nu este o lucrare rezervată bătrâneții și nici un ultim gest pe care omul să-l facă atunci când simte că se apropie sfârșitul vieții. Ea este întoarcerea inimii către Dumnezeu și începutul vindecării sufletului. Tocmai de aceea, amânarea ei poate deveni una dintre cele mai primejdioase înșelări ale vieții duhovnicești.
Primejdia unui „mâine” care poate să nu mai vină
Grija pentru mântuirea sufletului trebuie să vină la vreme. Nu pentru că viața creștină ar trebui trăită sub stăpânirea fricii, ci pentru că timpul nostru este limitat, iar sfârșitul vieții rămâne necunoscut.
Omul își face planuri. Își imaginează lunile și anii care urmează. Se gândește ce va face peste o săptămână, peste un an sau peste zece ani. Toate acestea sunt firești. Dar nimeni nu deține ziua de mâine ca pe o proprietate sigură.
De aceea, nepăsarea față de suflet ascunde un mare pericol. Omul poate fi surprins de moarte înainte de a face ceea ce mereu și-a promis că va face „cândva”. Iar ceea ce pare astăzi o simplă amânare se poate transforma într-o pierdere care nu mai poate fi îndreptată.
Sfântul Ioan Gură de Aur avertizează: „Să nu întârzii să te întorci la Dumnezeu, nici nu amâna de pe o zi pe alta până la sfârșit, căci nesigur este sfârșitul.”
Nu ni se cere să trăim obsedați de moarte, ci conștienți de valoarea zilei pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o.
Amânarea împietrește încet inima
Mai există însă un pericol, poate mai puțin vizibil. Omul care amână pocăința presupune că va putea să se întoarcă la Dumnezeu oricând va dori.
Dar oare sufletul rămâne neschimbat?
Un păcat repetat devine obișnuință. O obișnuință întreținută ani la rând poate deveni patimă. Iar patima ajunge să întunece mintea și să slăbească voința. Ceea ce la început tulbura conștiința ajunge, prin repetare, să pară firesc.
Prima dată omul se rușinează. A doua oară se mustră mai puțin. Mai târziu începe să găsească justificări. În cele din urmă poate ajunge să nu mai vadă răul pe care odinioară îl recunoștea limpede.
Acesta este unul dintre cele mai mari pericole ale amânării: nu doar că trece timpul, ci ne schimbăm noi în timpul care trece.
De aceea, chemarea lui Dumnezeu trebuie ascultată atunci când inima încă o simte. Mustrarea conștiinței nu trebuie redusă la tăcere, ci primită ca prilej de îndreptare.
„Lui Dumnezeu Îi voi da bătrânețea”
Sfântul Grigorie Teologul surprinde cu putere una dintre ispitele omului: să păstreze pentru sine anii puterii și să-I ofere lui Dumnezeu numai ceea ce rămâne.
El descrie această înșelare astfel: „Mie dă-mi prezentul, iar lui Dumnezeu, viitorul. Mie dă-mi tinerețea, lui Dumnezeu bătrânețea; mie, plăcerile și patimile, lui Dumnezeu dă-I neputința și nefolosirea.”
Cuvintele sunt aspre, dar descoperă un adevăr incomod. Uneori omul gândește, chiar dacă nu spune aceasta cu glas tare: acum vreau să-mi trăiesc viața, iar mai târziu mă voi ocupa și de Dumnezeu.
Dar Dumnezeu nu cere resturile vieții noastre.
Credința nu este o pregătire exclusivă pentru moarte, ci adevăratul mod de a trăi. Pocăința nu înseamnă să renunțăm la viață, ci să renunțăm la ceea ce ne desparte de Izvorul vieții.
A-I dărui lui Dumnezeu tinerețea, puterea, timpul și alegerile noastre nu înseamnă să pierdem aceste daruri, ci să le așezăm într-o lumină care le dă sens.
Pocăința nu înseamnă deznădejde
Uneori amânăm pocăința și pentru că o înțelegem greșit. Ne imaginăm o existență apăsătoare, alcătuită numai din frică, tristețe și mustrare.
Pocăința creștină este însă legată de nădejde.
Omul se pocăiește tocmai pentru că Dumnezeu îl primește. Se ridică pentru că știe că există iertare. Își mărturisește rana pentru că există vindecare.
Adevărata pocăință înseamnă schimbarea minții și a direcției vieții. Înseamnă să recunoaștem: „Drumul acesta mă îndepărtează de Dumnezeu; vreau să mă întorc.”
De aceea, pocăința poate începe chiar acum, printr-un gest aparent mic: o rugăciune spusă cu sinceritate, hotărârea de a merge la spovedanie, ruperea unei legături cu păcatul, cererea iertării celui pe care l-am rănit sau iertarea celui care ne-a greșit.
Dumnezeu poate lucra printr-un asemenea început.
Privegherea: candela care trebuie să rămână aprinsă
Sfântul Ioan Gură de Aur folosește imaginea privegherii și a candelei aprinse. Dacă omul știe că poate veni hoțul, rămâne treaz și își păstrează lumina aprinsă. Tot astfel, creștinul este chemat să păstreze aprinsă candela credinței și a vieții curate.
Această priveghere nu înseamnă neliniște continuă.
Înseamnă să nu trăim ca și când Dumnezeu ar fi absent. Să ne cercetăm conștiința. Să ne rugăm. Să ne spovedim. Să luptăm cu patimile. Să facem binele atunci când avem prilejul. Să nu lăsăm ura să îmbătrânească în inimă și nici păcatul nemărturisit să prindă rădăcini.
„Fiindcă nu știm când vine mirele, trebuie să fim pregătiți pururi, pentru ca atunci când va veni să ne găsească priveghind.”
Pregătirea aceasta nu se face într-o singură zi. Este lucrarea întregii vieți.
Una dintre cele mai subtile ispite: „mai este timp”
Cel rău nu trebuie întotdeauna să-i spună omului: „Nu te pocăi niciodată”. O asemenea ispită ar fi prea ușor de recunoscut.
Este suficient să-i șoptească: „Nu astăzi.”
Roagă-te, dar de mâine. Spovedește-te, dar altădată. Iartă, dar nu acum. Lasă păcatul, dar după ce te mai bucuri puțin de el.
Astfel, omul poate rămâne ani întregi cu intenții bune și fără schimbare adevărată.
Sfântul Grigorie Teologul spune: „Nu trebuie să așteptăm un prilej, o vreme anume pentru îndreptarea noastră, pentru că nu avem siguranța zilei de mâine. Căci mulți, voind să facă multe a doua zi, nu au reușit.”
Este o lecție simplă și tulburătoare: pentru pocăință, momentul potrivit nu este o zi imaginară din viitor. Este ziua de astăzi.
Dumnezeu ne cheamă acum
Nu știm cât timp avem înainte, dar știm ce putem face cu clipa prezentă.
Putem spune astăzi o rugăciune pe care am tot amânat-o. Putem cere astăzi iertare. Putem pune început spovedaniei și îndreptării vieții. Putem înceta să mai hrănim o patimă. Putem face un bine pe care de multă vreme îl purtăm numai în gând.
Nu ni se cere să devenim desăvârșiți într-o singură zi. Ni se cere însă să nu transformăm propria nedesăvârșire într-o scuză pentru a nu începe niciodată.
Dumnezeu primește întoarcerea sinceră a omului, chiar dacă ea începe după multe căderi. Dar tocmai pentru că mila Lui este atât de mare, nu trebuie să folosim bunătatea dumnezeiască drept motiv pentru amânare.
Pocăința începe cu ziua de astăzi
Una dintre marile înșelări ale vieții este impresia că avem timp nelimitat. Ne purtăm uneori ca și când zilele viitoare ne-ar fi garantate, iar întoarcerea la Dumnezeu ar putea fi programată pentru o perioadă mai comodă.
Sfinții Părinți ne cheamă la o altă înțelegere: nu amâna binele pe care îl poți începe astăzi.
Nu știm ziua sfârșitului, dar nici nu trebuie să o știm. Este suficient să știm cum vrem să ne găsească: cu candela credinței aprinsă, cu inima întoarsă spre Dumnezeu și cu dorința sinceră de îndreptare.
Pocăința nu începe atunci când omul nu mai are nimic de pierdut. Începe atunci când înțelege cât de mult are de câștigat prin întoarcerea la Dumnezeu.
De aceea, întrebarea cea mai importantă nu este: „Când voi avea timp să-mi schimb viața?”
Ci: „Dacă Dumnezeu îmi dăruiește ziua de astăzi, de ce să nu încep astăzi?”