Iertarea este una dintre cele mai grele, dar și dintre cele mai vindecătoare lucrări ale sufletului creștin.
Este ușor să vorbim despre ea atunci când nu suntem răniți, însă adevărata încercare începe când cineva ne nedreptățește, ne vorbește urât sau ne dezamăgește. Atunci suntem chemați să facem un lucru care pare împotriva firii noastre: să iertăm primii, chiar și atunci când suntem convinși că celălalt este vinovat.
De ce ne este atât de greu să iertăm?
Atunci când suntem răniți de cineva, primul nostru impuls este să ne apărăm. Ne spunem că avem dreptate, că celălalt a greșit și că el trebuie să vină să-și ceară iertare. Uneori așteptăm zile, luni sau chiar ani un cuvânt pe care poate nu-l vom auzi niciodată.
În tot acest timp, rana rămâne în suflet.
Mântuitorul ne arată însă o altă cale. În rugăciunea „Tatăl nostru” rostim de fiecare dată: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Nu cerem pur și simplu iertare, ci mărturisim înaintea lui Dumnezeu că dorim să oferim aproapelui nostru ceea ce așteptăm noi înșine de la El.
Aici se află una dintre marile încercări ale vieții duhovnicești.
Vrem mila lui Dumnezeu pentru propriile noastre căderi, dar uneori devenim judecători neînduplecați atunci când greșește altcineva.
Și totuși, câte greșeli nu facem noi într-o singură zi? Câte cuvinte nepotrivite rostim? Câte gânduri de judecată, mândrie, invidie sau mânie trec prin inimă?
Dacă Dumnezeu ne-ar judeca după măsura asprimii cu care îi judecăm noi pe ceilalți, cine ar putea sta fără teamă înaintea Lui?
Uneori suferim din cauza unui rău care nici măcar nu a fost intenționat
Există însă și o altă realitate asupra căreia merită să ne oprim. Nu toate rănile pe care le purtăm provin dintr-o răutate adevărată a celuilalt.
Uneori omul de lângă noi spune un cuvânt fără intenție rea, iar noi îl interpretăm ca pe o insultă. Alteori cineva nu ne salută, nu ne răspunde sau nu se poartă așa cum ne-am fi dorit, iar mintea începe imediat să construiască explicații.
„M-a ignorat.”
„A vrut să mă umilească.”
„A făcut-o intenționat.”
„Sigur are ceva împotriva mea.”
Și, încetul cu încetul, ceea ce la început era doar o presupunere se transformă în certitudine în mintea noastră.
De aici poate începe răceala dintre oameni.
Un gest interpretat greșit naște un gând. Gândul hrănit devine suspiciune. Suspiciunea devine mânie, iar mânia poate ajunge resentiment.
Părintele Gheorghe Calciu atrage atenția tocmai asupra acestei primejdii: uneori aversiunea față de aproapele nu se naște din ceea ce acesta a făcut cu adevărat, ci din ceea ce noi ne-am închipuit că a făcut sau a intenționat.
De aceea, înainte să condamnăm, este bine să ne întrebăm: Știu cu adevărat ce a fost în inima lui sau doar presupun?
Nu judeca intenția celuilalt
Putem vedea fapta unui om, dar nu întotdeauna îi cunoaștem inima.
Vedem un cuvânt nepotrivit, dar poate nu știm durerea din spatele lui. Vedem o reacție aspră, dar nu știm lupta pe care omul respectiv o duce. Vedem o greșeală și suntem tentați să construim în jurul ei întreaga imagine a persoanei.
Aici se poate strecura foarte ușor nedreptatea.
Una este să spunem: „Acest lucru m-a rănit” și alta este să spunem: „Acest om este rău și a vrut să mă rănească”.
Prima afirmație vorbește despre ceea ce am trăit. A doua pretinde că știm ce se află în inima celuilalt.
Viața creștină ne învață să fim cu luare-aminte tocmai la această diferență.
Iertarea începe uneori înainte de împăcare, prin renunțarea la dorința de a-l condamna pe celălalt în propria noastră inimă.
Iertați primii
Poate cea mai puternică idee este aceasta: iertați primii.
Nu așteptați neapărat ca celălalt să facă primul pas.
Aceasta nu înseamnă să numim bine ceea ce este rău și nici să pretindem că o nedreptate nu s-a întâmplat. Iertarea nu transformă minciuna în adevăr și nici răul în bine. Ea înseamnă să refuzăm să lăsăm răul primit să nască un alt rău în propria noastră inimă.
Poți fi nedreptățit și totuși să nu urăști.
Poți fi rănit și totuși să nu dorești răul celui care te-a rănit.
Poți avea dreptate într-o neînțelegere și totuși să fii primul care întinde mâna.
Aici începe libertatea sufletească.
Cel care așteaptă neapărat ca celălalt să-și recunoască vina își poate lega pacea sufletească de hotărârea altui om. Dar cel care iartă înainte de a primi satisfacția pe care o așteaptă își așază inima înaintea lui Dumnezeu.
Uneori un simplu „Iartă-mă dacă te-am rănit” poate opri ani întregi de înstrăinare.
Nu pentru că ne asumăm o vină care nu ne aparține, ci pentru că alegem pacea în locul orgoliului.
„Dacă într-adevăr cineva ți-a făcut rău, du-te și te împacă cu el”
Este mult mai ușor să povestim altora ce ne-a făcut cineva decât să mergem direct la persoana respectivă.
Povestim familiei, prietenilor, colegilor. Repetăm întâmplarea, o analizăm, ne justificăm și, fără să observăm, rana se adâncește de fiecare dată când o retrăim.
Cuvântul duhovnicesc ne îndeamnă însă spre întâlnire și împăcare.
Dacă fratele tău ți-a greșit, caută pacea.
Nu pentru că durerea ta nu contează. Nu pentru că trebuie să accepți orice comportament. Ci pentru că sufletul nu a fost făcut să trăiască în ură.
Uneori împăcarea se poate face printr-o discuție. Alteori este nevoie de timp. Există și situații grave în care păstrarea unei distanțe prudente este necesară. Iertarea nu obligă omul să se întoarcă într-o situație abuzivă sau periculoasă.
Dar chiar și atunci putem lucra, cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru a nu păstra ura în inimă.
Să ne amintim cât de mult ne iartă Dumnezeu
Atunci când ne este greu să iertăm, poate că una dintre cele mai folositoare întrebări este aceasta:
Eu de câte ori am avut nevoie să fiu iertat?
Greșim cu fapta, cu vorba și cu gândul. Greșim uneori știind, alteori fără să ne dăm seama. Îi rănim pe oameni prin cuvinte, prin nepăsare sau prin judecată.
Și totuși ne apropiem iarăși de Dumnezeu.
Ne rugăm. Ne pocăim. Cerem iertare. Și nădăjduim în mila Lui.
Conștiința propriilor slăbiciuni ne poate face mai îngăduitori cu slăbiciunile aproapelui. Omul care își vede sincer propriile căderi nu mai are aceeași grabă de a ridica piatra împotriva altuia.
Părintele Gheorghe Calciu surprinde această disproporție într-un mod cutremurător: aproapele nostru nu ne supără atât de mult pe cât Îl supărăm noi pe Dumnezeu prin păcatele noastre.
Cu toate acestea, Dumnezeu continuă să ne cheme la pocăință și să ne ofere iertarea Sa.
Cum am putea primi o asemenea milă și să refuzăm orice milă fratelui nostru?
Iertarea vindecă mai întâi inima celui care iartă
Resentimentul pare uneori o formă de dreptate.
„Nu-l voi ierta, ca să înțeleagă ce mi-a făcut.”
Dar adesea cel care ne-a rănit își continuă viața, în timp ce noi purtăm povara în fiecare zi.
Ne amintim cuvintele. Refacem conversațiile. Ne imaginăm ce am fi putut răspunde. Și rana rămâne deschisă.
Iertarea nu schimbă trecutul, dar poate schimba felul în care trecutul trăiește în noi.
În clipa în care încetăm să mai hrănim ura, începem să facem loc păcii.
Această lucrare nu este întotdeauna instantanee. Uneori iertarea trebuie reînnoită de multe ori. Astăzi spunem: „Doamne, îl iert”, iar mâine amintirea durerii revine.
Atunci iertăm din nou. Și iarăși. Până când rana nu mai conduce inima.
Faceți voi primul pas
Poate există chiar acum un om cu care nu mai vorbiți. Poate un frate, o soră, un părinte, un copil, un prieten sau un cunoscut. Poate că au trecut luni sau ani și fiecare așteaptă ca celălalt să facă primul pas.
Nu mai așteptați să se stabilească cine a avut mai multă dreptate.
Faceți voi primul pas spre pace.
Dacă ați greșit, cereți iertare. Dacă celălalt a greșit, încercați să iertați. Iar dacă nici măcar nu mai știți cine a început neînțelegerea, cu atât mai mult nu lăsați mândria să prelungească despărțirea.
Viața este prea scurtă pentru a o petrece adunând supărări.
Astăzi avem vreme să spunem „iartă-mă”. Astăzi avem vreme să spunem „te iert”. Astăzi putem pune capăt unei tăceri care durează de prea mult timp.
Să-I cerem lui Dumnezeu să ne dea puterea de a ierta nu numai atunci când celălalt își recunoaște vina, ci și atunci când suntem convinși că noi avem dreptate.
Pentru că adevărata biruință nu este să demonstrăm că celălalt a greșit.
Adevărata biruință este să nu lăsăm greșeala lui să ne umple inima de ură.
Iertați primii. Întindeți primii mâna. Căutați primii pacea. Pentru că și noi, în fiecare zi, trăim din mila și iertarea lui Dumnezeu.