„El este ca un ostaș fără armă, ca o pasăre fără aripi, ca o trestie care se clatină încotro bate vântul, numai către Dumnezeu nu se pleacă să-L întrebe și să-I slujească.”
Rugăciunea este legătura vie a omului cu Dumnezeu, prin care Îi încredințează durerile, Îi mulțumește și Îi cere ajutor în încercări. Atunci când omul nu se mai roagă, această legătură slăbește, iar sufletul rămâne mai vulnerabil în fața ispitelor.
Părintele Sofian Boghiu spunea că omul lipsit de rugăciune este asemenea unui ostaș fără armă, unei păsări fără aripi sau unui pește rămas pe uscat, arătând astfel cât de necesară este rugăciunea pentru viața sufletească.
Omul fără rugăciune este asemenea unui ostaș fără armă
Viața creștinului nu este lipsită de încercări. Fiecare om se întâlnește cu ispite, cu necazuri, cu nedreptăți, cu tulburări, cu gânduri apăsătoare și cu propriile sale slăbiciuni. Uneori, lupta cea mai grea nu se poartă în exterior, ci chiar în inimă.
În fața acestor încercări, rugăciunea devine o adevărată armă duhovnicească.
Omul care se roagă nu înseamnă că nu mai este ispitit și nici că toate problemele lui dispar. Înseamnă însă că nu mai luptă singur. El Îl cheamă pe Dumnezeu în ajutor și caută putere acolo unde puterile sale omenești se termină.
Cel care renunță la rugăciune rămâne, din punct de vedere duhovnicesc, asemenea unui soldat trimis la luptă fără armă. Ispitele vin, necazurile apar, patimile îl atacă, iar el încearcă să le înfrunte numai prin propriile puteri.
Și tocmai aici se ascunde o mare primejdie: omul poate ajunge să creadă că se poate descurca fără Dumnezeu.
Fără rugăciune, omul cade mai ușor în ispite
Părintele Sofian spune că omul care nu se roagă devine mai vulnerabil în fața ispitelor și poate cădea mai ușor în păcat, deoarece legătura sa cu Dumnezeu slăbește.
Aceasta nu înseamnă că simpla rostire mecanică a unor rugăciuni îl face pe om incapabil să păcătuiască. Rugăciunea adevărată presupune smerenie, atenție, pocăință și dorința de îndreptare.
Atunci când omul se roagă sincer, începe să-și privească altfel propriile fapte. Rugăciunea îl ajută să-și cerceteze conștiința. Îl face să se întrebe dacă ceea ce urmează să spună sau să facă este bine înaintea lui Dumnezeu.
Când rugăciunea dispare cu totul din viața lui, omul poate ajunge treptat să nu se mai întrebe ce voiește Dumnezeu de la el. În locul acestei întrebări apar altele: „Ce vreau eu?”, „Ce îmi place?”, „Ce îmi folosește?”, „Ce fac ceilalți?”.
Astfel, fără să observe întotdeauna, omul începe să-și așeze propria voință în centrul vieții.
Ca o pasăre fără aripi
Imaginea păsării fără aripi este deosebit de grăitoare.
Pasărea este făcută să zboare. Dacă îi lipsesc aripile, rămâne legată de pământ. Tot astfel, sufletul omului este chemat către Dumnezeu, iar rugăciunea îl ridică dincolo de grijile imediate ale vieții.
Câte griji nu adunăm într-o singură zi?
Grija banilor, a sănătății, a familiei, a serviciului, a zilei de mâine. Toate acestea pot ocupa atât de mult mintea, încât omul ajunge să trăiască de dimineața până seara fără să-și mai amintească de Dumnezeu.
Rugăciunea întrerupe această alergare.
Chiar și câteva minute petrecute înaintea unei icoane pot schimba așezarea sufletului. Omul își amintește că viața sa nu se reduce la problemele zilei și că deasupra tuturor lucrurilor trecătoare se află Dumnezeu.
De aceea, rugăciunea nu trebuie privită numai ca o datorie, ci ca o ridicare a sufletului.
Ca o trestie purtată de vânt
Omul care nu are un reper duhovnicesc stabil poate ajunge asemenea unei trestii care se clatină după direcția vântului.
Astăzi crede un lucru, mâine altul. Astăzi este hotărât să facă binele, mâine renunță. Astăzi promite că își va schimba viața, iar peste puțin timp uită.
De multe ori, „vânturile” care ne mișcă sunt părerile oamenilor, moda vremii, dorința de a fi apreciați, frica de a nu pierde ceva sau propriile patimi.
Rugăciunea îl așază însă pe om înaintea lui Dumnezeu.
Când se roagă, creștinul învață să nu întrebe numai: „Ce spune lumea?”, ci mai ales: „Doamne, ce este bine să fac?”.
Această întrebare schimbă foarte mult viața omului.
Rugăciunea nu îi oferă întotdeauna un răspuns instantaneu și spectaculos. Adeseori, Dumnezeu lucrează în tăcere, luminând treptat mintea, potolind tulburarea și dând omului răbdarea necesară pentru a vedea mai limpede.
„Ca un pește pe uscat”
Imaginea peștelui scos din apă exprimă poate cel mai puternic drama sufletului despărțit de izvorul vieții sale.
Peștele poate rămâne pentru puțin timp pe uscat, dar acela nu este mediul în care poate trăi. Tot astfel, omul poate petrece multă vreme fără rugăciune și poate avea impresia că nu-i lipsește nimic.
Poate avea succes, bani, oameni în jurul său și numeroase preocupări. Și totuși, în adâncul inimii poate apărea un gol pe care lucrurile acestei lumi nu îl pot umple.
Creștinismul ne învață că omul nu a fost creat numai pentru lumea aceasta. El poartă în sine chemarea către Dumnezeu.
De aceea, rugăciunea nu este un simplu obicei religios rezervat anumitor momente. Ea este respirația sufletului.
Așa cum trupul are nevoie de aer, sufletul are nevoie de comuniunea cu Dumnezeu.
Ce facem când nu mai avem dorința de a ne ruga?
Există și perioade în care rugăciunea devine grea. Omul este obosit, tulburat, dezamăgit sau pur și simplu nu simte nimic atunci când se roagă.
În asemenea momente apare ispita de a abandona rugăciunea.
Dar tocmai atunci este importantă statornicia.
Nu trebuie să așteptăm mereu o stare sufletească deosebită pentru a ne ruga. Uneori cea mai sinceră rugăciune poate fi foarte scurtă: „Doamne, ajută-mă!”, „Doamne, miluiește-mă!”, „Doamne, nu mă lăsa!”.
Dumnezeu nu are nevoie de fraze frumoase. El caută inima omului.
Un început bun poate fi simplu: rugăciunea de dimineață și de seară, câteva clipe de liniște, semnul Sfintei Cruci făcut cu atenție, o rugăciune înainte de masă și chemarea numelui Domnului în timpul zilei.
Mai importantă decât cantitatea este statornicia.
Puțin câte puțin, rugăciunea poate deveni din nou parte firească a vieții.
Rugăciunea nu Îl schimbă pe Dumnezeu, ci ne schimbă pe noi
Uneori omul se roagă doar atunci când are nevoie de ceva: sănătate, rezolvarea unei probleme, reușită sau izbăvirea dintr-un necaz. Dacă nu primește ceea ce cere, poate deveni dezamăgit.
Dar rugăciunea este mult mai mult decât o cerere.
În rugăciune învățăm să spunem și „Slavă Ție, Doamne!”, și „Facă-se voia Ta”.
Prin rugăciune, inima se poate înmuia. Mânia poate pierde din putere, deznădejdea poate fi înlocuită de nădejde, iar omul poate primi puterea de a ierta acolo unde înainte i se părea imposibil.
Uneori împrejurările nu se schimbă imediat, dar se schimbă omul care trece prin ele.
Aceasta este una dintre marile taine ale rugăciunii.
Nu lăsa sufletul fără rugăciune
Omul care nu se roagă poate ajunge asemenea unui ostaș fără armă în mijlocul luptei, unei păsări fără aripi, unei trestii purtate de orice vânt sau unui pește scos din apă.
Nu pentru că Dumnezeu încetează să-l iubească, ci pentru că omul se îndepărtează de izvorul puterii sale duhovnicești.
De aceea, oricât de aglomerată ar fi viața noastră, să nu lăsăm să treacă zilele fără să ne întoarcem măcar pentru câteva clipe către Dumnezeu.
Nu trebuie să începem cu lucruri mari. Putem începe cu o rugăciune spusă din inimă.
Dimineața: „Doamne, călăuzește-mă astăzi.”
În încercare: „Doamne, ajută-mă.”
După o greșeală: „Doamne, iartă-mă.”
În bucurie: „Slavă Ție, Doamne!”
Iar seara: „Îți mulțumesc, Doamne, pentru această zi.”
Din asemenea cuvinte simple se poate naște, treptat, o viață întreagă de rugăciune.
Pentru că omul care se roagă nu înseamnă că nu va mai avea încercări. Înseamnă că, atunci când ele vor veni, va ști către Cine să-și ridice ochii, cui să-I încredințeze povara și de unde să ceară puterea de a merge mai departe.
Iar aceasta este una dintre cele mai mari binecuvântări ale rugăciunii: omul descoperă că, în lupta vieții, nu este singur.