În viața creștinului există momente în care cuvintele par prea puține pentru durerea pe care o poartă.
Boala, necazurile familiei, teama pentru copii, pierderea cuiva drag sau încercările care par fără ieșire îl fac pe om să se apropie mai mult de Dumnezeu. Atunci aprinde candela, se așază înaintea unei icoane și începe să se roage. Dar de ce unele rugăciuni par să primească răspuns, iar altele nu? Și ce înseamnă, de fapt, să ne rugăm înaintea unei icoane făcătoare de minuni?
Un răspuns tulburător de simplu îl oferă părintele Luca, starețul Mănăstirii Bistrița: înainte de a-I spune lui Dumnezeu ce dorim, trebuie să învățăm să spunem din inimă: „Doamne, facă-se voia Ta.”
Aici începe adevărata rugăciune. Nu de la pretenția ca Dumnezeu să împlinească planul nostru, ci de la încredințarea că El cunoaște mai bine decât noi ceea ce ne este cu adevărat de folos.
Icoana nu este un obiect magic
În înțelegerea ortodoxă, icoana nu este un talisman și nici un obiect căruia i se atribuie o putere magică. Creștinul nu se închină lemnului, hârtiei sau culorilor din care este alcătuită icoana, ci persoanei sfinte reprezentate în ea.
De aceea, atunci când vorbim despre o icoană făcătoare de minuni, trebuie să evităm ispita de a transforma credința într-o căutare a spectaculosului. Puterea nu stă în materia icoanei ca într-un obiect fermecat. Icoana devine loc al întâlnirii prin credință, rugăciune și lucrarea harului lui Dumnezeu.
Părintele Luca arată că o icoană pictată în duhul și în rânduiala Bisericii are această deschidere către întâlnirea omului cu realitatea dumnezeiască pe care o reprezintă. Chiar și o copie poate deveni prilej al unei lucrări minunate, pentru că nu frumusețea materială sau vechimea obiectului hotărăsc răspunsul lui Dumnezeu.
Importantă este legătura vie dintre omul care se roagă și Dumnezeu, Maica Domnului sau sfântul către care își îndreaptă rugăciunea.
Rugăciunea adevărată începe cu „Facă-se voia Ta”
Una dintre cele mai mari greșeli ale omului este să transforme rugăciunea într-o listă de cereri. Venim înaintea lui Dumnezeu și Îi spunem ce vrem să se întâmple, când vrem și, uneori, chiar cum vrem să se întâmple.
Dar rugăciunea creștină nu înseamnă să-L convingem pe Dumnezeu să facă voia noastră.
Părintele Luca recomandă un început cu totul diferit:
„Doamne, facă-se voia Ta. Nu vin la Tine cu voia mea; facă-se voia Ta.”
Abia după aceea omul își poate spune durerea. Poate mărturisi că este bolnav, că are necazuri, că se teme pentru copilul său, că familia îi este încercată, că nu mai vede nicio ieșire.
Dumnezeu nu ne cere să ne ascundem suferința. Dimpotrivă, putem să-I spunem tot ceea ce avem pe suflet. Dar la sfârșitul rugăciunii ar trebui să putem reveni la același gând:
„Doamne, Ți-am spus durerea mea. Facă-se voia Ta. Tu știi mai bine ceea ce îmi este de folos.”
Această rugăciune schimbă în primul rând omul. Din cel care cere cu insistență împlinirea propriei voințe, el devine fiul care se încredințează Tatălui.
De ce nu sunt ascultate toate cererile noastre?
Faptul că Dumnezeu nu împlinește o cerere nu înseamnă că nu a auzit rugăciunea. Uneori tocmai neîmplinirea lucrului cerut poate ascunde o purtare de grijă pe care omul o va înțelege mult mai târziu.
În același timp, rugăciunea nu trebuie folosită pentru a fugi de propriile responsabilități. Părintele Luca dă un exemplu foarte simplu: dacă omul intră în chilie și se roagă lui Dumnezeu să-i aprindă lumina, deși poate întinde mâna către întrerupător, aceasta nu este rugăciunea pe care Dumnezeu o așteaptă.
Credința nu anulează lucrarea omului.
Creștinul se roagă, dar merge și la medic. Se roagă pentru copii, dar îi și educă. Cere pace în familie, dar trebuie să învețe să ierte. Cere ajutor pentru ieșirea dintr-un necaz, dar face și ceea ce depinde de el.
Minunea nu este o scurtătură prin care evităm responsabilitatea.
Sunt însă situații în care puterile omenești ajung la capăt. Atunci când toate posibilitățile firești au fost încercate și omul nu mai are unde să alerge, rugăciunea poate deveni mai adâncă decât oricând. Dar chiar și atunci creștinul nu Îi poruncește lui Dumnezeu să facă o minune. Se încredințează Lui.
Vameșul ne arată cum trebuie să stăm înaintea lui Dumnezeu
Rugăciunea adevărată este strâns legată de smerenie.
Omul trebuie să-și înțeleagă propria măsură: este făptură a lui Dumnezeu, este limitat, este supus greșelii și are nevoie de pocăință. Când ajunge la această conștiință, el se apropie de starea vameșului din Evanghelie.
Vameșul nu vine înaintea lui Dumnezeu cu meritele sale. Nu cere răsplată și nu se compară cu ceilalți. El își vede păcatul și cere milă.
Tocmai de aceea rugăciunea lui ajunge la Dumnezeu.
O asemenea atitudine ar trebui să avem și înaintea icoanei. Nu venim să revendicăm o minune, ca și cum ni s-ar cuveni. Venim cu pocăință și cu nădejde.
Înaintea icoanei Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, de pildă, rugăciunea poate depăși cererea pentru rezolvarea unei probleme. Omul poate spune: „Sfinte Mare Mucenice Gheorghe, cât aș vrea să-ți urmez credința! Cum mă poți ajuta?”
În acel moment, centrul rugăciunii începe să se schimbe. Nu mai cerem doar să ni se schimbe împrejurările vieții, ci cerem să fim schimbați noi înșine.
Tâlharul de pe cruce: o rugăciune de câteva cuvinte care a deschis Raiul
Una dintre cele mai puternice mărturii despre rugăciune se află chiar lângă Crucea Mântuitorului.
Doi tâlhari sunt răstigniți alături de Hristos. Unul Îl provoacă și Îi cere să-Și dovedească puterea. Celălalt însă își recunoaște vina și înțelege nevinovăția Celui răstignit lângă el.
Apoi rostește rugăciunea care îi schimbă veșnicia:
„Şi zicea lui Iisus: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în Împărăţia Ta.” (Luca 23, 42)
Nu cere să fie coborât de pe cruce. Nu cere să-i fie prelungită viața. Nu cere o minune trupească.
Cere să nu fie uitat de Hristos.
Iar răspunsul vine imediat:
„Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai.”(Luca 23, 43)
Tâlharul ne arată că puterea rugăciunii nu stă în numărul cuvintelor, ci în adevărul inimii. Într-o singură clipă, omul își poate recunoaște păcatul, Îl poate mărturisi pe Dumnezeu și se poate abandona milei Sale.
Ca să ne rugăm corect, trebuie să învățăm să gândim corect
Părintele Luca subliniază un adevăr esențial: pentru a se ruga corect, omul trebuie mai întâi să aibă o gândire corectă.
Aceasta înseamnă să renunțe la ideea că Dumnezeu trebuie să Se conformeze voinței sale. Înseamnă să încerce să-și unească voința cu voia lui Dumnezeu.
Aici se află una dintre cele mai grele lupte duhovnicești.
Este ușor să spunem „Facă-se voia Ta” atunci când voia lui Dumnezeu coincide cu dorințele noastre. Greu este să rostim aceleași cuvinte când nu știm ce va urma, când suntem bolnavi, când cineva drag suferă sau când rugăciunea noastră pare să nu primească răspuns.
Atunci se vede dacă avem încredere cu adevărat.
Rugăciunea nu este o tehnică prin care obținem minuni. Este intrarea omului într-o relație de iubire și ascultare față de Dumnezeu.
Biserica nu trăiește din goana după minuni
Poate cel mai important avertisment este acesta: creștinul nu trebuie să-și întemeieze credința pe minuni.
Biserica nu există pentru a produce lucruri spectaculoase. Scopul vieții creștine este unirea omului cu Dumnezeu, vindecarea sufletului, pocăința, iubirea, dobândirea harului și, în cele din urmă, mântuirea.
Minunea rămâne o lucrare excepțională a lui Dumnezeu, săvârșită atunci când El știe că este necesară.
Nici Mântuitorul nu a răspuns tuturor celor care Îi cereau semne. Când I se cerea minunea din curiozitate, necredință sau provocare, El nu transforma puterea dumnezeiască într-un spectacol.
Același adevăr rămâne valabil și astăzi.
Nu trebuie să mergem la o icoană făcătoare de minuni pentru a-L pune pe Dumnezeu la încercare. Nu trebuie să spunem: „Dacă îmi împlinești această cerere, atunci voi crede.”
Mai potrivit este să spunem: „Doamne, eu cred și mă încred în Tine chiar dacă răspunsul Tău va fi altul decât cel pe care îl doresc.”
Cea mai mare minune poate fi schimbarea inimii
Uneori omul se apropie de icoană cerând vindecarea trupului și primește puterea de a purta boala. Cere să dispară un necaz și primește înțelepciunea de a trece prin el. Cere schimbarea unei alte persoane și descoperă că primul care trebuie să se schimbe este el însuși. Nu toate minunile fac zgomot. Unele se petrec în taina inimii.
Un om care nu putea ierta începe să ierte. Un om deznădăjduit primește nădejde. Cineva care nu se mai rugase de ani de zile îngenunchează din nou. O inimă împietrită începe să plângă pentru propriile păcate.
Poate că acestea sunt printre cele mai mari minuni pe care icoana le poate însoți: nu numai schimbarea lucrurilor din jurul nostru, ci schimbarea noastră.
Să cerem, dar să lăsăm răspunsul în mâinile lui Dumnezeu
Putem merge înaintea icoanei cu toate durerile noastre. Putem plânge. Putem cere sănătate, ajutor pentru copii, pace în familie, izbăvire din necaz și vindecarea celor dragi. Dumnezeu nu ne cere să devenim insensibili la suferință.
Dar rugăciunea creștină ajunge la maturitate atunci când, după toate cererile noastre, putem spune cu sinceritate:
„Facă-se voia Ta.”
Icoana nu este un obiect magic, iar minunea nu poate fi comandată. Dumnezeu nu este obligat să împlinească scenariul pe care ni l-am construit. El vede ceea ce noi nu vedem, cunoaște ceea ce noi nu cunoaștem și poate transforma chiar și o încercare într-o cale către mântuire.
De aceea, poate că cea mai puternică rugăciune înaintea unei icoane nu este: „Doamne, fă neapărat ceea ce Îți cer”, ci:
„Doamne, aceasta este durerea mea și aceasta este dorința mea. Tu le cunoști pe toate. Dacă îmi este de folos, ajută-mă și împlinește cererea mea. Iar dacă voia Ta este alta, dă-mi puterea să o primesc. Facă-se voia Ta.”
Când omul ajunge să se roage astfel, icoana încetează să mai fie pentru el doar o imagine spre care privește. Devine fereastră către întâlnirea cu Dumnezeu și cu sfinții Săi. Iar minunea pe care o aștepta poate începe chiar acolo unde se aștepta mai puțin: în propria inimă.