În rânduiala ortodoxă a Tainei Sfântului Botez, fiecare gest liturgic poartă un înțeles teologic și duhovnicesc.
Apa, untdelemnul, întreita afundare, veșmântul alb, lumânarea, ungerea cu Sfântul și Marele Mir și înconjurarea cristelniței nu sunt simple elemente ceremoniale, ci exprimă realitățile nevăzute ale nașterii omului la viața în Hristos. Între aceste acte se află și tunderea noului botezat, o rânduială scurtă, dar de o mare bogăție simbolică.
Tunderea închipuie predarea noului botezat lui Dumnezeu, intrarea lui sub ascultarea lui Hristos și, în același timp, aducerea unei prime jertfe din propriul trup. Părul, parte firească a trupului omenesc, este oferit simbolic Celui în numele Căruia omul a fost botezat.
În practica actuală, preotul taie câteva fire din părul celui botezat, în chipul Sfintei Cruci, rostind formula: „Se tunde robul (roaba) lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.” Gestul, deși durează numai câteva clipe, concentrează o întreagă teologie a dăruirii omului lui Dumnezeu.
Tunderea și rădăcinile sale istorice
În Biserica veche, rânduiala baptismală se desfășura într-un cadru mai amplu decât cel întâlnit de obicei astăzi. Primirea Botezului era urmată de o perioadă în care neofitul, adică noul luminat, cel care intrase de curând în comunitatea creștină, purta haina albă primită la Botez și participa intens la viața liturgică.
În primele veacuri creștine, perioada de după Botez avea o puternică dimensiune mistagogică. Cel botezat nu era considerat un om care pur și simplu încheiase o ceremonie, ci un creștin care trebuia să pătrundă tot mai adânc în tainele credinței pe care tocmai le primise. De aceea, participarea la slujbe, primirea Sfintei Împărtășanii și cateheza continuau după Botez.
În tradiția liturgică s-a păstrat o legătură deosebită cu ziua a opta. Numărul opt are o semnificație profundă în gândirea creștină: după cele șapte zile ale creației și ale timpului acestei lumi, ziua a opta trimite către Împărăția lui Dumnezeu, către viața veșnică și creația înnoită prin Învierea lui Hristos.
În vechime, la împlinirea acestei perioade, noul botezat era dezbrăcat de veșmântul alb baptismal, era spălat în mod ritual și apoi tuns. Cu timpul, mai ales odată cu generalizarea Botezului pruncilor și cu evoluția practicii liturgice, aceste rânduieli au fost apropiate de slujba propriu-zisă a Botezului. Astfel, tunderea a ajuns să fie săvârșită imediat după Botez și Mirungere, așa cum o întâlnim în practica ortodoxă de astăzi.
Această evoluție nu a eliminat semnificația veche a gestului. Dimpotrivă, tunderea continuă să marcheze faptul că omul botezat începe o existență nouă și că această viață trebuie așezată sub semnul ascultării de Dumnezeu.
Părul și simbolismul său în Sfânta Scriptură
Pentru a înțelege mai bine tunderea baptismală, trebuie observată și semnificația atribuită părului în lumea biblică. În anumite contexte ale Vechiului Testament, părul apare ca semn al puterii, consacrării sau demnității omului.
Cazul cel mai cunoscut este cel al lui Samson. Puterea lui era legată de consacrarea sa ca nazireu, al cărei semn exterior era și netunderea părului. După ce Dalila află taina lui, Samson este tuns, iar textul biblic arată că puterea îl părăsește (Judecători 16, 17-20).
Important este că Scriptura nu prezintă părul ca pe o sursă magică a puterii. Puterea lui Samson venea de la Dumnezeu, iar părul era semnul exterior al consacrării sale. Tocmai de aceea episodul este relevant pentru simbolismul creștin al tunderii: ceea ce omul consideră putere, frumusețe sau însușire proprie este pus sub stăpânirea lui Dumnezeu.
În Botez, această idee dobândește un sens nou. Creștinul nu își mai aparține numai sieși.
Sfântul Apostol Pavel le spune creștinilor:
„Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 6, 19-20).
Viața celui botezat devine astfel o viață dăruită lui Hristos.
Tunderea exprimă vizibil această realitate: omul Îi oferă lui Dumnezeu ceva ce aparține propriului său trup, mărturisind prin acest gest că întreaga lui existență trebuie să devină dar.
Înțelesul patristic: omul nou și viața în Hristos
Teologia patristică a Botezului pornește de la adevărul apostolic potrivit căruia Botezul reprezintă participarea reală a omului la moartea și Învierea lui Hristos.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii;” (Romani 6, 4).
Părinții Bisericii au dezvoltat amplu această înțelegere. Catehezele mistagogice ale Sfântului Chiril al Ierusalimului, precum și scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur despre Botez, insistă asupra transformării celui care primește luminarea. Botezul nu este numai curățire de păcate, ci început al unei existențe noi, în Hristos și în Biserică.
În această perspectivă trebuie înțeleasă și tunderea. Ea este legată de lepădarea „omului vechi” și de nașterea „omului nou”, despre care vorbește Apostolul Pavel (Efeseni 4, 22-24). Creștinul este chemat să lase în urmă viața dominată de păcat și să se îmbrace în Hristos.
Tunderea în semnul Crucii exprimă tocmai această schimbare de stăpânire. Cel botezat nu mai este chemat să trăiască după logica egoismului și a autosuficienței, ci după logica Crucii: iubire, ascultare, jertfă și comuniune cu Dumnezeu.
Există aici și o apropiere de tunderea monahală, fără ca cele două rânduieli să fie confundate. În ambele cazuri, tăierea părului exprimă consacrarea și ascultarea. La Botez însă această consacrare este fundamentală și privește orice creștin: fiecare om botezat este chemat să-și dăruiască viața lui Hristos.
De ce tunderea se face în semnul Sfintei Cruci?
Preotul nu taie pur și simplu o șuviță de păr, ci săvârșește tunderea în chipul Crucii, luând câteva fire din diferite părți ale capului. Forma gestului este esențială pentru înțelegerea lui.
Crucea este semnul Jertfei lui Hristos, dar și al biruinței Sale asupra morții. Prin Cruce, firea omenească rănită de păcat este chemată din nou la comuniunea cu Dumnezeu. De aceea, existența creștinului începe și se desfășoară sub semnul Crucii.
Prin tunderea în chipul Crucii, noul botezat este încredințat lui Hristos Cel răstignit și înviat. Micul său dar este unit simbolic cu marea Jertfă a Mântuitorului.
Nu cantitatea părului tăiat contează, ci sensul gestului. Dumnezeu nu are nevoie de câteva fire de păr ale omului. Omul este cel care are nevoie să învețe, încă de la începutul vieții sale creștine, că tot ceea ce are poate deveni dar pentru Dumnezeu.
Tunderea în rânduiala Botezului
În practica ortodoxă de astăzi, tunderea are loc spre finalul slujbei Botezului. Preotul taie câteva fire din părul celui botezat, în chipul Sfintei Cruci, rostind: „Se tunde robul (roaba) lui Dumnezeu…”
Gestul arată că noul botezat se dăruiește lui Dumnezeu și Îi aparține. În cazul pruncului, părinții și nașii au datoria de a-l crește în credință, pentru ca mai târziu să-și asume conștient viața în Hristos.
Tunderea nu este, așadar, un simplu obicei, ci un semn al consacrării și al ascultării de Dumnezeu, care trebuie să însoțească întreaga viață a creștinului.
Tunderea, prima jertfă a omului celui nou
Există o frumusețe aparte în faptul că, imediat după ce omul primește atât de multe daruri de la Dumnezeu, este chemat să ofere și el ceva. La Botez primește iertare, înfiere, luminare, harul Duhului Sfânt și intrarea în Trupul tainic al lui Hristos. Ce poate oferi în schimb?
La început, numai un semn: câteva fire de păr.
Dar tocmai acest dar mic vestește unul mult mai mare. Creștinul este chemat ca, de-a lungul întregii sale vieți, să-I ofere lui Dumnezeu nu numai ceva din ceea ce posedă, ci pe sine însuși. Tunderea devine astfel începutul simbolic al jertfei personale.
Adevărata împlinire a tunderii baptismale se petrece atunci când omul Îi oferă lui Dumnezeu mintea, voința, puterea, timpul, munca și iubirea sa. Câteva fire de păr sunt numai începutul vizibil al unei dăruiri care trebuie să cuprindă întreaga existență.
Tunderea noului botezat este unul dintre acele gesturi liturgice care pot părea mici, dar care cuprind o teologie profundă
Rădăcinile sale istorice ne trimit către practica Bisericii vechi și către ziua a opta a inițierii creștine; simbolismul biblic al părului vorbește despre putere și consacrare; teologia patristică o așază în contextul lepădării omului vechi și al nașterii omului nou; iar practica liturgică actuală păstrează tunderea în semnul Sfintei Cruci ca mărturie a apartenenței celui botezat la Hristos.
Prin urmare, tunderea închipuie predarea desăvârșită a noului botezat sub stăpânirea și ascultarea lui Dumnezeu, fiind în același timp o jertfă a trupului omenesc adusă lui Hristos.
Este o jertfă mică, dar cu o chemare uriașă în spatele ei. Omul care a murit și a înviat împreună cu Hristos prin Botez începe să învețe că viața creștină înseamnă dăruire. Câteva fire de păr sunt puse sub semnul Crucii pentru ca, de atunci înainte, întreaga viață să poată fi pusă sub același semn: al lui Hristos, al iubirii și al Împărăției Sale.