În viața duhovnicească există o mare diferență între ceea ce spunem despre noi și ceea ce arătăm prin faptele noastre.
Mulți creștini se consideră puternici în credință și mărturisesc cu îndrăzneală că ar fi gata să sufere pentru Hristos, dacă vremurile ar cere-o. Însă aceeași oameni se tulbură la cea mai mică observație, se mânie la un cuvânt de mustrare și nu pot suporta o nedreptate minoră.
Această contradicție este observată cu multă finețe de Sfântul Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat, care spune:
„Unii pretind că sunt gata să se facă mucenici, dar nu rabdă deloc nici cel mai mic cuvânt.”
Cuvintele sfântului sunt deosebit de actuale. Ele descoperă una dintre cele mai mari amăgiri ale omului: aceea de a se considera mai virtuos decât este în realitate. Înainte de a visa la cununa muceniciei, creștinul este chemat să dobândească răbdarea în lucrurile mici, să biruiască mândria și să învețe iubirea adevărată față de aproapele.
Mucenicia începe cu răbdarea de fiecare zi
Biserica îi cinstește pe sfinții mucenici pentru că au rămas credincioși lui Hristos în mijlocul chinurilor și al morții. Însă mucenicia nu începe în arena persecuțiilor, ci în lupta zilnică împotriva propriului egoism.
Domnul nostru Iisus Hristos spune:
„Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre.” (Luca 21, 19)
Răbdarea este temelia tuturor virtuților. Cine nu poate răbda un cuvânt greu, o jignire sau o nedreptate măruntă nu este pregătit pentru încercări mai mari. De aceea, Dumnezeu îngăduie adesea situații simple în viața noastră pentru a ne arăta adevărata măsură a credinței.
Mulți își imaginează că ar avea puterea să mărturisească pe Hristos înaintea prigonitorilor, dar se supără atunci când cineva îi contrazice, îi critică sau le rănește orgoliul. Astfel de reacții arată că lupta cea mai grea nu este cu lumea, ci cu propriul nostru suflet.
Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă:
„Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos.” (Galateni 6, 2)
Adevărata mărturisire începe prin răbdarea defectelor aproapelui și prin suportarea neputințelor celor din jur.
Mândria, dușmanul ascuns al sufletului
Sfântul Simeon descrie cu realism starea omului căzut:
„Se semețește înțeleptul asupra omului simplu. Se întărește cel puternic asupra celui slab. Cade greu stăpânul asupra slujitorului.”
Aceste cuvinte scot la lumină păcatul mândriei. Omul se consideră superior semenilor săi și caută să-și afirme puterea, inteligența sau poziția socială. În loc să slujească, el dorește să domine.
Dar Hristos ne-a arătat o altă cale. El, Care este Dumnezeu adevărat, S-a smerit pe Sine și a luat chip de rob.
Sfânta Scriptură spune:
„Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru;” (Matei 20, 26)
În Împărăția lui Dumnezeu măreția nu se măsoară prin putere, ci prin smerenie. Cel care se ridică pe sine se îndepărtează de Dumnezeu, iar cel care se smerește primește har.
Mândria îl face pe om aspru față de ceilalți și indulgent cu sine însuși. El observă imediat greșelile aproapelui, dar își justifică propriile păcate. Această stare duce la judecată, lipsă de milă și conflicte nesfârșite.
Neputința de a ne judeca pe noi înșine
Unul dintre cele mai profunde adevăruri exprimate de Sfântul Simeon este acesta:
„Fiind asemenea prin același sânge care ne curge prin vine, nu ne judecăm drept pe noi înșine.”
Omul este foarte exigent cu ceilalți și foarte îngăduitor cu propriile sale defecte. Vedem păcatul aproapelui ca pe o mare tragedie, iar pe al nostru îl considerăm o simplă slăbiciune.
Mântuitorul avertizează:
„De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?” (Matei 7, 3)
Această lipsă de discernământ duhovnicesc este una dintre cauzele principale ale tulburărilor dintre oameni. În loc să ne cercetăm conștiința, ne ocupăm de greșelile celorlalți.
Conștiința este glasul lui Dumnezeu în suflet. Sfântul Simeon spune că este „bun lucru conștiința și nu o răbdăm”. Mulți oameni fug de mustrarea conștiinței și încearcă să o reducă la tăcere prin justificări și scuze.
Însă fără sinceritate față de sine nu poate exista pocăință adevărată.
Postul fără răbdare și milostenie
Sfântul Simeon observă și o altă contradicție:
„Ținând post, ne plângem de foame. Mai întâi nouă ne facem bine și din prisosul nostru, cu război silnic, dăm și celui nevoiaș.”
Aceste cuvinte ating o problemă frecventă a vieții religioase: formalismul. Omul postește, dar nu se schimbă lăuntric. Respectă regulile exterioare, însă rămâne egoist, nerăbdător și lipsit de compasiune.
Dumnezeu a vorbit prin prorocul Isaia despre adevăratul post:
„Nu ştiţi voi postul care Îmi place? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine.” (Isaia 58, 6-7)
Postul nu înseamnă doar abținerea de la anumite alimente. El trebuie să fie însoțit de milostenie, bunătate și iertare.
Dacă postim, dar ne certăm cu cei din jur, dacă ne rugăm, dar păstrăm ura în inimă, atunci osteneala noastră rămâne neroditoare. Dumnezeu caută mai ales schimbarea inimii.
Răsplătirea răului cu rău
Sfântul Simeon constată cu durere că oamenii „răsplătim unul altuia răul cu rău”.
Aceasta este logica lumii căzute. Omul răspunde la ofensă prin ofensă, la ură prin ură și la nedreptate prin răzbunare. Dar Evanghelia ne cheamă la o viață diferită.
Mântuitorul spune:
„Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc,” (Matei 5, 44)
Aceste cuvinte reprezintă una dintre cele mai înalte porunci creștine. Ele nu pot fi împlinite fără harul lui Dumnezeu și fără o luptă continuă cu propriul egoism.
Adevăratul creștin nu este cel care vorbește mult despre credință, ci cel care răspunde cu blândețe atunci când este provocat. El nu caută răzbunarea, ci împăcarea. Nu urmărește să câștige disputa, ci să păstreze iubirea.
Aceasta este o formă de mucenicie lăuntrică, poate mai greu de observat de oameni, dar foarte prețuită înaintea lui Dumnezeu.
Calea adevăratei mucenicii
Pentru majoritatea creștinilor, Dumnezeu nu va cere vărsarea sângelui pentru credință. Însă tuturor ne cere răstignirea patimilor și lupta împotriva omului vechi din noi.
Adevărata mucenicie începe atunci când răbdăm fără cârtire, când iertăm fără condiții și când ne smerim fără să căutăm laudă.
Sfântul Apostol Pavel spune:
,,M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” (Galateni 2, 20)
Această răstignire lăuntrică este lucrarea fiecărei zile. Ea se manifestă în familie, la locul de muncă, în relațiile cu semenii și în toate împrejurările vieții.
Cel care rabdă o jignire pentru Hristos, care își înfrânează mânia și care se roagă pentru cei ce îl supără merge pe drumul sfinților mucenici.
Cuvintele Sfântului Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat sunt un îndemn puternic la sinceritate și pocăință
Nu este greu să vorbim despre mucenicie, dar este greu să răbdăm un cuvânt de mustrare. Nu este greu să ne imaginăm eroi ai credinței, dar este greu să ne biruim mândria și egoismul.
Înainte de a ne considera pregătiți pentru mari încercări, trebuie să învățăm să fim credincioși în cele mici. Să răbdăm, să iertăm, să ne judecăm pe noi înșine și să iubim pe aproapele. Atunci credința noastră nu va mai fi doar o declarație, ci o realitate vie.
Adevărata mucenicie începe în inimă. Ea se arată în fiecare cuvânt răbdat, în fiecare iertare oferită și în fiecare biruință asupra mândriei. Numai astfel putem deveni ucenici autentici ai lui Hristos și moștenitori ai Împărăției Sale celei veșnice.