„Iubiţilor, dacă inima noastră nu ne osândeşte, avem îndrăznire către Dumnezeu. Şi orice cerem, primim de la El, pentru că păzim poruncile Lui şi cele plăcute înaintea Lui facem.” (1 Ioan 3, 21-22)
De ce altora li se dă, iar mie nu?
Sunt momente când rugăciunea devine un strigăt: „Doamne, ajută-mă!”. Și totuși, ajutorul așteptat nu vine întotdeauna când vrem sau în forma dorită. Atunci apare întrebarea: „De ce Dumnezeu îl ajută pe altul, iar pe mine nu? Oare îi iubește pe unii mai mult?”.
Nu. Dumnezeu nu este părtinitor.
Sfântul Teofan Zăvorâtul spune limpede: „Domnul nu e părtinitor, ca unuia să-i dea, iar altuia nu, fără vreo pricină. Darnic fiind, gata este să dăruiască tuturor.”
Când rugăciunea pare fără răspuns, nu trebuie să ne grăbim să-L judecăm pe Dumnezeu. Mai folositor este să ne cercetăm propria inimă.
Dumnezeu dăruiește fără părtinire
Noi vedem că altcineva a primit ceea ce a cerut, iar noi nu. Vedem darul lui, dar nu cunoaștem pocăința, lacrimile, răbdarea, încercările sau lucrarea tainică a lui Dumnezeu în viața lui.
De aceea, comparația poate deveni o ispită.
Dumnezeu nu ne este dator. Tot ceea ce avem este dar: viața, sănătatea, oamenii care ne iubesc, puterea de a ne ridica și, mai presus de toate, posibilitatea întoarcerii la El.
Tăcerea lui Dumnezeu nu înseamnă neapărat refuz, după cum întârzierea nu înseamnă părăsire. Uneori Dumnezeu dă, alteori ne cheamă să așteptăm, iar alteori nu ne dă ceea ce cerem pentru că vede ceea ce noi încă nu putem vedea.
Cu ce inimă ne apropiem de Dumnezeu?
Sfântul Apostol Ioan ne oferă un criteriu important: „Dacă inima noastră nu ne osândește, avem îndrăznire către Dumnezeu.”
Această „îndrăznire” este apropierea copilului care poate veni înaintea Tatălui cu inimă deschisă.
Dar putem cere pace păstrând ura? Putem cere iertare fără să vrem să iertăm? Putem cere binecuvântare trăind voit în nedreptate? Putem cere ca Dumnezeu să ne asculte, în timp ce noi refuzăm să-L ascultăm?
Sfântul Teofan întreabă: „Iar Domnul ne va ferici, oare, dacă nu vrem să fim pe placul Lui și să facem poruncile Lui, și poate că nici de rugăciune nu ne-am apucat decât mânați de nevoie?!”
Este o întrebare pe care fiecare dintre noi ar trebui să o lase să pătrundă în conștiință.
Rugăciunea nu este un schimb cu Dumnezeu
Există pericolul de a gândi astfel: eu mă rog, deci Dumnezeu trebuie să-mi împlinească cererea.
Dar Dumnezeu nu este un mijloc prin care obținem ceea ce dorim. Rugăciunea adevărată nu înseamnă numai „Doamne, dă-mi!”, ci și: „Doamne, luminează-mă!”, „Îndreaptă-mă!”, „Iartă-mă!”, „Învață-mă să fac voia Ta!”.
Uneori venim la Dumnezeu numai când toate celelalte soluții au eșuat. Cât timp lucrurile merg bine, uităm de rugăciune, biserică, pocăință și porunci. Când apare necazul, vrem însă un răspuns imediat.
Și chiar atunci Dumnezeu ne primește. Necazul poate deveni începutul întoarcerii noastre.
Când conștiința ne osândește
Dacă ne rugăm, dar inima ne mustră, nu trebuie să fugim de Dumnezeu. Tocmai atunci trebuie să ne apropiem prin pocăință.
Poate avem de cerut iertare. Poate trebuie să părăsim un păcat pe care îl justificăm, să reparăm o nedreptate, să ne spovedim sincer sau să ne împăcăm cu cineva.
Dumnezeu nu ne cere să pretindem că suntem fără păcat. Ne cheamă la sinceritate.
Este o mare diferență între omul care cade și se pocăiește și omul care vrea să rămână în păcat, dar cere binecuvântarea lui Dumnezeu peste alegerile sale.
Primul spune: „Doamne, am greșit. Ridică-mă.”
Celălalt riscă să spună: „Doamne, nu vreau să mă schimb, dar vreau să-mi dai ceea ce cer.”
„Orice cerem, primim de la El”
Sfântul Apostol Ioan continuă: „Și orice cerem, primim de la El, pentru că păzim poruncile Lui și cele plăcute înaintea Lui facem.”
Rugăciunea nu poate fi despărțită de viață. Cu cât omul se apropie de Dumnezeu, cu atât învață nu numai cum să ceară, ci și ce să ceară.
La început cerem schimbarea împrejurărilor: să dispară necazul, boala sau problema. Treptat, rugăciunea se poate adânci:
„Doamne, dacă necazul nu pleacă încă, dă-mi putere să-l duc.”
„Dacă răspunsul întârzie, dă-mi răbdare.”
„Dacă ceea ce cer nu-mi este de folos, luminează-mă.”
Și, mai presus de toate: „Facă-se voia Ta.”
Aceasta nu este resemnare lipsită de speranță, ci încrederea că Dumnezeu vede întregul drum acolo unde noi vedem numai câțiva pași.
Nu te compara cu cel care a primit
Altul s-a rugat și s-a vindecat. Altul și-a găsit serviciu. Altul și-a întemeiat familie. Altul a ieșit dintr-o situație grea.
Iar eu?
Viața celuilalt nu este măsura iubirii lui Dumnezeu pentru tine.
Sfântul Teofan amintește că printre pricinile pentru care nu primim ceea ce cerem pot exista și unele pe care nici măcar nu le bănuim. De aceea, nu putem spune despre orice suferință: „Ți s-a întâmplat pentru că ai făcut cutare lucru”. O asemenea judecată poate răni și poate fi nedreaptă.
Putem însă să ne cercetăm propria conștiință: Eu cum stau înaintea lui Dumnezeu?
Înainte de „De ce nu-mi dă?”, întreabă „Ce trebuie să schimb?”
În loc să întrebăm numai „Doamne, de ce nu-mi dai?”, putem întreba:
„Doamne, ce vrei să înțeleg?”„Ce trebuie să îndrept?”
„Pe cine trebuie să iert?” „Unde mă mustră conștiința?” „Ce poruncă a Ta cunosc, dar nu vreau să împlinesc?”
Poate răspunsul nu va veni într-o clipă. Dar o asemenea rugăciune schimbă omul. Uneori acesta este primul mare răspuns primit: înainte de a schimba împrejurările, Dumnezeu începe să ne schimbe pe noi.
Dumnezeu nu te uită
Dacă te rogi de mult și nu ai primit ceea ce ai cerut, nu înseamnă că Dumnezeu te iubește mai puțin. Dumnezeu nu este părtinitor.
Cercetează-ți inima, ascultă-ți conștiința, iartă și cere iertare. Continuă să te rogi cu credință și lasă răspunsul în mâinile lui Dumnezeu. El știe ce îți este cu adevărat de folos și când este timpul potrivit să primești.
Iar dacă răspunsul întârzie, spune simplu: „Doamne, nu mă lăsa să mă depărtez de Tine.”