Dumnezeu nu Se descoperă tuturor oamenilor în același fel și nici în același moment al vieții.
Unii Îl caută încă din tinerețe, alții Îl descoperă după ani de frământări, iar alții ajung la El prin încercări, suferință, lectură sau întâlnirea cu oameni credincioși. Căile pot fi diferite, însă Biserica ne arată drumul sigur: credința trăită, rugăciunea, pocăința și împărtășirea din viața lui Hristos.
Dumnezeu îl întâmpină pe fiecare acolo unde se află
Fiecare suflet are propria sa istorie. Nu există două vieți identice și nici două căutări duhovnicești care să se desfășoare întru totul la fel. Pentru un om, începutul apropierii de Dumnezeu poate fi o întrebare care nu-i mai dă pace. Pentru altul poate fi o suferință. Pentru altcineva, bucuria neașteptată a unei rugăciuni ascultate sau întâlnirea cu un om în care vede credința transformată în bunătate.
De aceea, nu trebuie să judecăm prea repede drumul celuilalt. Omul pe care astăzi îl vedem departe de Biserică poate purta în adâncul inimii o căutare pe care numai Dumnezeu o cunoaște. Uneori, ceea ce nouă ni se pare îndepărtare poate deveni începutul unei întoarceri.
Dumnezeu lucrează cu o delicatețe pe care omul nu o poate măsura. El cheamă, dar nu constrânge. Așteaptă răspunsul libertății noastre. Cunoașterea Lui nu este simpla acceptare a unei idei, ci întâlnirea dintre persoana umană și Dumnezeul Cel viu.
Adevărata teologie este întâlnire, nu numai cunoaștere
În înțelesul profund al tradiției ortodoxe, teologia nu se reduce la acumularea unor informații despre Dumnezeu. Poți cunoaște termeni, definiții, cărți și argumente și totuși să rămâi departe de viața duhovnicească.
Adevărata teologie presupune apropierea de Dumnezeu.
Protosinghelul Ioachim Pârvulescu surprinde această realitate printr-o imagine foarte frumoasă: teologul se apropie de Dumnezeu asemenea apropierii dintre două persoane. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu este un obiect pe care îl cercetăm de la distanță. El este Persoana către Care ne îndreptăm și cu Care intrăm într-o relație vie.
Rugăciunea schimbă astfel sensul cunoașterii. Nu mai vorbim numai despre Dumnezeu, ci începem să vorbim cu Dumnezeu.
De aici începe o altfel de înțelegere.
Omul poate citi sute de pagini despre rugăciune, dar există lucruri pe care le va înțelege numai atunci când se va ruga. Poate studia pocăința, dar adevărata ei adâncime începe să i se descopere când spune sincer: „Doamne, iartă-mă!”. Poate vorbi despre har, însă viața Bisericii îl cheamă să nu rămână numai la definiții, ci să caute lucrarea lui Dumnezeu în propria inimă.
Rațiunea este folositoare, dar nu poate cuprinde totul
Mintea este un mare dar primit de om de la Dumnezeu. Creștinismul nu cere renunțarea la rațiune și nici fuga de întrebări. Dimpotrivă, istoria Bisericii ne arată mari Părinți care au avut o cultură impresionantă și care au cunoscut profund gândirea vremii lor.
Dar rațiunea omenească are limite.
Există întrebări în fața cărora filosofia poate deschide drumuri de reflecție fără să poată oferi singură răspunsul deplin pe care îl caută sufletul. Cine este Dumnezeu? Ce înseamnă comuniunea reală cu El? Cum poate omul să biruiască moartea? Cum se vindecă în profunzime inima omului?
Pentru credința creștină, răspunsul ultim nu este o teorie, ci o Persoană: Iisus Hristos.
De aceea, filosofia și rațiunea pot constitui pentru unii oameni etape ale căutării. Ele pot formula întrebări importante și pot determina omul să cerceteze mai adânc sensul existenței. Dar credința începe să-i descopere omului o realitate care nu poate fi redusă la ceea ce mintea poate demonstra prin propriile sale puteri.
Teologia nu distruge rațiunea, ci o așază într-un orizont mai larg: acela al revelației și al întâlnirii cu Dumnezeu.
Când imposibilul omului se întâlnește cu puterea lui Dumnezeu
Evanghelia ne arată permanent diferența dintre limitele omului și lucrarea lui Dumnezeu.
În Sfânta Evanghelie citim:
„Iar Iisus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede.” (Marcu 9, 23).
Aceste cuvinte nu trebuie înțelese ca o promisiune că omul credincios va primi orice își dorește. Credința nu este o formulă prin care Îl obligăm pe Dumnezeu să împlinească planurile noastre. Ea înseamnă încredințarea vieții noastre lui Dumnezeu și deschiderea către lucrarea Lui.
Tocmai aici se schimbă perspectiva.
Omul spune adesea: „Nu mai pot”. Credința îl învață să adauge: „Dar Dumnezeu poate lucra și acolo unde eu nu mai văd nicio ieșire”.
Nu întotdeauna Dumnezeu schimbă împrejurările după dorința noastră. Uneori ne schimbă pe noi în mijlocul împrejurărilor. Ne dă puterea de a purta ceea ce credeam că nu putem purta, de a ierta ceea ce credeam că nu putem ierta, de a ne ridica după o cădere sau de a începe din nou.
Aceasta este una dintre marile taine ale credinței.
Credința cât un grăunte de muștar
Hristos folosește o imagine care a rămas peste veacuri în conștiința creștinilor:
„Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.” (Matei 17, 20).
Grăuntele de muștar este foarte mic. Tocmai de aceea imaginea ne aduce multă nădejde.
Dumnezeu nu ne cere să începem viața duhovnicească având credința marilor sfinți. Ne cere să începem cu ceea ce avem.
Poate că rugăciunea noastră este slabă. Poate că mintea fuge în toate direcțiile. Poate că avem îndoieli. Poate că după ani de îndepărtare abia mai știm să spunem câteva cuvinte înaintea lui Dumnezeu.
Și totuși, acel început poate fi grăuntele de muștar.
„Doamne, ajută-mă!” „Doamne, luminează-mă!” „Doamne, învață-mă să cred!”
Uneori, o asemenea rugăciune spusă din adâncul inimii valorează mai mult decât multe cuvinte rostite fără participare lăuntrică.
Sfinții nu au devenit sfinți într-o singură zi. Viața lor a fost un răspuns continuu la chemarea lui Dumnezeu: cădere și ridicare, nevoință, pocăință, rugăciune, răbdare și, mai presus de toate, harul lui Dumnezeu.
Unii ajung la Dumnezeu după o lungă căutare
Există oameni care pornesc spre Dumnezeu pe drumuri foarte ocolite. Citesc filosofie, caută explicații în diferite concepții despre lume, pun la îndoială ceea ce au primit în copilărie și încearcă să găsească singuri răspunsurile.
Unii dintre ei ajung, în cele din urmă, la credință.
O asemenea căutare sinceră nu trebuie disprețuită. Omul care caută adevărul cu inimă curată poate descoperi la un moment dat că întrebările sale îl conduc dincolo de simpla speculație intelectuală.
Însă experiența Bisericii ne spune și că nu este nevoie ca fiecare om să străbată toate rătăcirile pentru a descoperi drumul drept.
Poți ajunge la destinație după multe ocoluri, dar aceasta nu înseamnă că ocolul devine drumul recomandat.
Aici se află sensul cuvintelor protosinghelului Ioachim Pârvulescu: oamenii pot ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu prin mijloace diferite, însă „calea cea mai sigură este cea pe care o recomandă Biserica”.
De ce calea Bisericii este o cale sigură?
Pentru că Biserica nu ne oferă numai idei despre Dumnezeu. Ne oferă o viață în Dumnezeu.
În Biserică găsim Sfânta Scriptură, rugăciunea, Sfânta Liturghie, Sfintele Taine, postul, pocăința, îndrumarea duhovnicească și experiența sfinților. Toate acestea nu sunt elemente separate, ci alcătuiesc un drum de vindecare și transformare a omului.
Credința ortodoxă nu spune doar: „Află cine este Dumnezeu”.
Ea spune: vino și trăiește în comuniune cu El.
Roagă-te. Pocăiește-te. Iartă. Iubește. Ridică-te atunci când cazi. Mergi la biserică. Ascultă Evanghelia. Spovedește-te. Participă la viața liturgică. Ajută-l pe cel aflat în nevoie. Nu transforma credința într-o simplă discuție despre credință.
În acest fel, teologia coboară din minte în inimă și se transformă în viață.
Dumnezeu nu cere tuturor același drum, ci răspunsul inimii
Nu știm prin ce împrejurare va începe Dumnezeu să lucreze mai puternic în viața unui om. Pentru unul poate fi bucuria, pentru altul suferința. Pentru unul, lectura; pentru altul, tăcerea unei mănăstiri. Pentru cineva, cuvântul unui duhovnic; pentru altcineva, o singură frază din Evanghelie auzită într-o zi în care sufletul era pregătit să o primească.
Important este să nu confundăm drumul către Dumnezeu cu destinația.
Destinația este comuniunea cu El.
Iar atunci când omul Îl caută sincer, trebuie să aibă și smerenia de a nu se bizui exclusiv pe propria inteligență. Cunoașterea lui Dumnezeu nu este cucerirea intelectuală a unui mister. Este dar, comuniune și transformare.
Începe cu grăuntele tău de muștar
Poate că nu avem credința sfinților. Poate că avem întrebări, ezitări și multe neputințe. Dumnezeu nu așteaptă însă de la noi ceea ce încă nu avem. Așteaptă să-I oferim ceea ce avem acum.
Un grăunte de credință.
O rugăciune sinceră.
O dorință de îndreptare.
Un pas spre biserică.
O spovedanie după multă vreme.
O pagină din Sfânta Evanghelie citită cu atenție.
Un „Doamne, ajută-mă!” spus cu adevărat.
Căile prin care oamenii încep să-L caute pe Dumnezeu pot fi nenumărate. Dar, din clipa în care Îl descoperim, suntem chemați să nu rămânem doar căutători, ci să devenim oameni ai comuniunii cu El.
Iar Biserica tocmai aceasta ne oferă: nu o simplă hartă care ne vorbește despre Dumnezeu de la distanță, ci un drum pe care putem merge spre El.
Fiecare poate ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu pe o cale diferită. Însă adevărata cunoaștere începe atunci când omul nu se mai mulțumește să întrebe cine este Dumnezeu, ci își deschide inima și Îi spune: „Doamne, vino și luminează viața mea”.