Viața creștină autentică este o cale a echilibrului, a discernământului și a măsurii.
Dumnezeu nu ne cere nici nepăsare față de suflet, dar nici exagerări care duc la slăbirea trupului și la tulburarea minții. De multe ori, omul cade în două extreme: fie în desfătare și comoditate, fie în asprime exagerată și neînțeleaptă. Ambele îl depărtează de adevărata cale a mântuirii.
Diavolul nu urmărește întotdeauna să ne împingă direct în păcatul văzut. Uneori, el lucrează subtil, folosindu-se chiar de dorința noastră de a face binele. Dacă nu reușește să ne facă leneși și iubitori de plăceri, încearcă să ne împingă spre nevoințe peste putere, spre post exagerat, privegheri fără discernământ și osteneli care duc la epuizare. După aceea, omul slăbit cade iarăși în neputință, în mâncare fără măsură, în somn excesiv și în deznădejde.
Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă:
„Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva.”(I Corinteni 6, 12)
Aceasta este măsura adevărată a vieții creștine: să căutăm folosul sufletesc, fără exagerări și fără căderi în extreme.
Excesul, o armă subtilă a vrăjmașului
Sfântul Teofan Zăvorâtul arată limpede că vrăjmașul lucrează prin extreme. Dacă omul este indulgent cu sine și caută doar plăcerea, diavolul îl ține în lene și în iubirea de trup. Dar dacă vede că omul vrea să se nevoiască, îl împinge spre nevoințe peste măsură.
Aceasta este una dintre cele mai subtile curse duhovnicești. Omul începe cu râvnă, postește prea aspru, doarme foarte puțin, își depășește puterile și ajunge la istovire. Trupul slăbește, mintea se tulbură, iar sufletul își pierde pacea. În cele din urmă, omul nu mai poate continua și cade în cealaltă extremă.
Sfinții Părinți au vorbit deseori despre această primejdie. Ei nu laudă exagerarea, ci discernământul. Un post fără măsură poate deveni chiar pricină de mândrie și de slăbire trupească.
Înțeleptul Solomon spune:
„Nu fi drept peste măsură şi nu te arăta prea înţelept! Pentru ce vrei să te nimiceşti?”(Eclesiastul 7, 16)
Acest cuvânt nu îndeamnă la nepăsare, ci la cumpătare. Dumnezeu dorește ascultare și smerenie, nu exagerări făcute după voia proprie.
Importanța măsurii în post
Postul este o mare binecuvântare pentru suflet și pentru trup. El curăță mintea, liniștește patimile și apropie omul de Dumnezeu. Totuși, postul trebuie făcut cu discernământ și după puterea fiecăruia.
Unii oameni bolnavi, bătrâni sau slăbiți trupește nu pot ține aceeași rânduială ca cei sănătoși. Dumnezeu nu cere imposibilul. El privește mai ales smerenia și inima omului.
Sfântul Teofan spune clar că atunci când cineva este neputincios și mănâncă de nevoie, nu de poftă, aceasta nu este păcat. Dumnezeu binecuvântează o asemenea purtare înțeleaptă.
Mântuitorul Însuși spune:
„Şi le zicea lor: Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă.”(Marcu 2, 27)
Prin aceste cuvinte, Hristos ne arată că rânduielile bisericești trebuie împlinite cu discernământ și cu înțelegerea neputinței omenești.
Există oameni care, din dorința de a posti aspru, își distrug sănătatea. Apoi ajung să nu mai poată posti deloc. Alții se mândresc cu nevoințele lor și îi judecă pe cei mai slabi. Însă adevăratul post nu înseamnă doar lipsa anumitor alimente, ci și smerenie, blândețe și iubire.
Prorocul Isaia spune:
„Nu ştiţi voi postul care Îmi place? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor.Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine.”(Isaia 58, 6-7)
Așadar, postul fără iubire și fără discernământ își pierde valoarea duhovnicească.
Trupul, dar al lui Dumnezeu
Uneori, unii oameni cred că nevoința înseamnă să își chinuie trupul fără milă. Dar trupul nu este dușmanul omului. El este creația lui Dumnezeu și templu al Duhului Sfânt.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?”(I Corinteni 6, 19)
De aceea, creștinul trebuie să aibă grijă de sănătatea sa, fără a cădea însă în iubirea exagerată de confort.
Somnul, hrana și odihna sunt necesare. Omul nu poate trăi fără ele. Chiar și marii asceți ai pustiei aveau măsură în nevoințele lor și făceau totul cu binecuvântare și discernământ.
Când trupul este complet epuizat, mintea nu mai poate să se roage, iar sufletul cade în întristare și slăbiciune. De aceea, echilibrul este esențial în viața duhovnicească.
Sfântul Isaac Sirul spune că:
,,Nevoința fără discernământ este asemenea unei corăbii fără cârmă. Ea poate părea puternică la început, dar în cele din urmă se va zdrobi de stânci.”
Excesul în mâncare și în somn
După perioade de încordare exagerată, omul cade adesea în reacția opusă: mănâncă fără măsură și doarme excesiv. Aceasta este tocmai capcana vrăjmașului despre care vorbește Sfântul Teofan.
Lipsa cumpătării în mâncare întunecă mintea și slăbește viața duhovnicească. De asemenea, somnul peste măsură aduce lene și nepăsare.
Cartea Pildele lui Solomon spune:
„Nu iubi somnul, ca să nu ajungi sărac; ţine ochii deschişi, numai aşa vei fi îndestulat de pâine.”(Pilde 20, 13)
Iar despre lăcomie, Sfântul Apostol Pavel avertizează:
„Sfârşitul acestora este pieirea. Pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele pământeşti.”(Filipeni 3, 19)
Totuși, nici aici nu trebuie să cădem în extremă. Nu orice odihnă este lene și nu orice hrană este lăcomie. Omul are nevoie de hrană și de odihnă pentru a putea lucra, a se ruga și a trăi.
Virtutea creștină este cumpătarea. Aceasta înseamnă să folosim toate cele necesare vieții cu mulțumire către Dumnezeu și fără robie față de ele.
Discernământul, cheia vieții duhovnicești
Una dintre cele mai mari virtuți în Ortodoxie este discernământul. El îl ajută pe om să aleagă calea de mijloc și să evite extremele.
Sfântul Antonie cel Mare spunea că mulți și-au istovit trupurile prin nevoință, dar pentru că nu au avut discernământ s-au depărtat de Dumnezeu.
Discernământul înseamnă să îți cunoști puterile, să ai smerenie și să ceri sfatul duhovnicului. Nu trebuie să facem nevoințe după voia proprie, ci cu binecuvântare și cu pace sufletească.
Diavolul se bucură atât de căderea prin plăcere, cât și de căderea prin exagerare. El nu urmărește metoda, ci pierderea echilibrului sufletesc.
De aceea, creștinul trebuie să meargă pe calea împărătească, adică pe calea echilibrului și a măsurii.
Sfântul Apostol Petru ne îndeamnă:
„Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită,”(I Petru 5, 8)
Trezvia aceasta înseamnă și atenția de a nu cădea în excese.
Domnul Iisus Hristos, modelul desăvârșit al echilibrului
Domnul nostru Iisus Hristos este modelul suprem al cumpătării și al echilibrului. El a postit patruzeci de zile în pustie, dar nu a cerut tuturor oamenilor aceeași măsură. El a arătat milă față de cei slabi, a mâncat cu oamenii și a participat la mesele lor, fără să cadă în excese.
Hristos nu a condamnat hrana, ci lăcomia. Nu a condamnat odihna, ci nepăsarea. El a arătat că adevărata sfințenie nu stă în exagerări exterioare, ci în curăția inimii.
Mântuitorul spune:
„Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.”(Matei 11, 29)
Blândețea și smerenia sunt incompatibile cu exagerarea și cu fanatismul.
Viața creștină nu este o viață a extremelor, ci a echilibrului binecuvântat de Dumnezeu
Atât indulgența față de patimi, cât și asprimea fără discernământ pot duce la cădere.
Sfântul Teofan Zăvorâtul ne învață că vrăjmașul folosește ambele extreme pentru a-l depărta pe om de Dumnezeu. De aceea, trebuie să avem măsură în toate: în post, în hrană, în somn, în muncă și chiar în nevoințele duhovnicești.
Dumnezeu nu cere de la noi ceea ce depășește puterile noastre. El dorește inimă smerită, dragoste și ascultare. Omul care trăiește cu discernământ și cumpătare merge pe calea sigură a mântuirii.
Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască înțelepciunea de a evita excesele și puterea de a merge pe calea împărătească a echilibrului duhovnicesc, pentru ca toate să le facem spre slava Lui și spre mântuirea sufletelor noastre.