„Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”, cele mai profunde și mai greu de înțeles cuvinte ale spiritualității ortodoxe.
Aceste cuvinte au fost rostite de Sfântul Siluan Athonitul și reprezintă una dintre cele mai înalte expresii ale smereniei și ale cunoașterii de sine în viața duhovnicească.
La prima vedere, această expresie poate părea înfricoșătoare sau chiar contradictorie. Cum poate omul să-și țină mintea în iad și, totuși, să nu cadă în disperare? Cum poate cineva să privească adâncul propriei neputințe fără să fie biruit de întuneric? Răspunsul se află în însăși taina iubirii lui Dumnezeu și a pogorârii lui Hristos la iad.
În înțelegerea ortodoxă, iadul este locul lipsei lui Dumnezeu, locul înstrăinării de lumină, de pace și de iubire. Însă creștinul care își recunoaște păcătoșenia și nevrednicia înaintea lui Dumnezeu, fără a înceta să creadă în mila Lui, dobândește harul răbdării și al smereniei. El învață să poarte crucea vieții fără revoltă și fără deznădejde.
Acest cuvânt nu este o chemare la disperare, ci la adevăr, la pocăință și la nădejde neclintită în Dumnezeu.
Ce este iadul în învățătura ortodoxă?
În limbajul duhovnicesc al Sfinților Părinți, iadul nu este doar un loc de pedeapsă, ci mai ales starea sufletului despărțit de Dumnezeu. Dumnezeu este izvorul vieții, al păcii și al bucuriei. Lipsa Lui înseamnă întuneric, gol și suferință.
Sfânta Scriptură vorbește despre această realitate atunci când spune:
„Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică.” (Matei 25, 46)
Iadul este experiența depărtării de Dumnezeu. Omul care trăiește în păcat și împietrire încă din această viață începe să guste această despărțire. Neliniștea, ura, mândria și lipsa iubirii sunt semne ale unui suflet care se îndepărtează de lumină.
Însă Sfinții Părinți ne învață că pomenirea iadului poate deveni și un medicament duhovnicesc. Când omul se vede pe sine vrednic de osândă pentru păcatele sale, se smerește și încetează să-i mai judece pe ceilalți. El nu mai cere dreptate pentru sine, ci milă de la Dumnezeu.
Adevărata smerenie nu înseamnă dispreț de sine, ci conștiința realistă a propriei stări înaintea lui Dumnezeu.
Pogorârea lui Hristos la iad
Taina iadului nu poate fi înțeleasă fără pogorârea lui Hristos la iad. După răstignire, Mântuitorul S-a coborât în adâncurile morții pentru a sfărâma puterea diavolului și a elibera sufletele celor ținuți în întuneric.
Despre această lucrare dumnezeiască vorbește Sfântul Apostol Pavel:
„Pentru aceea zice: «Suindu-Se la înălţime, a robit robime şi a dat daruri oamenilor». Iar aceea că «S-a suit» – ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului?” (Efeseni 4, 8-9)
Sfântul Andrei Criteanul spune că sufletele sfinților trec prin cercarea iadului nu ca să piară, ci pentru a cunoaște taina pogorârii lui Hristos. Dacă vrem să-L cunoaștem pe Hristos deplin, trebuie să înțelegem și această coborâre a Lui în adâncul durerii omenești.
Domnul nu a venit doar în lumina lumii, ci și în întunericul ei. El a intrat în suferință, în moarte și în părăsire pentru a-l ridica pe om.
De aceea, atunci când omul trece prin necazuri, prin dureri sufletești sau prin încercări grele, el poate vedea în acestea o cale de apropiere de Hristos. Suferința purtată cu credință devine participare la drumul lui Hristos.
Suferința ca școală a smereniei
Omul modern fuge de suferință și caută permanent confortul. Totuși, experiența duhovnicească arată că multe dintre cele mai mari schimbări ale sufletului se nasc în încercări.
Când omul trece prin durere și se socotește vrednic de aceasta, fără să cârtească împotriva lui Dumnezeu, primește putere de sus. În acel moment începe să se nască smerenia adevărată.
Sfântul Apostol Petru spune:
„Deci, smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe la timpul cuvenit.” (1 Petru 5, 6)
„Ține-ți mintea în iad” înseamnă să nu uiți niciodată cât de slab și de căzut este omul fără harul lui Dumnezeu. Înseamnă să nu te socotești drept, bun sau superior altora.
Mulți oameni cad în păcatul mândriei chiar atunci când fac binele. Se laudă cu postul, cu rugăciunea sau cu milostenia lor. Însă omul care își vede păcatele nu mai are timp să judece pe nimeni.
El spune asemenea vameșului din Evanghelie:
„Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.” (Luca 18, 13)
Această stare atrage harul lui Dumnezeu. Smerenia este temelia tuturor virtuților.
„Și nu deznădăjdui”
A doua parte a cuvântului Sfântului Siluan este esențială: „și nu deznădăjdui”.
Diavolul încearcă adesea să împingă sufletul în două extreme: fie în mândrie, fie în disperare. Omul ori se crede sfânt, ori se consideră pierdut fără speranță. Dar nici una dintre aceste stări nu vine de la Dumnezeu.
Pocăința adevărată merge întotdeauna împreună cu nădejdea.
Oricât de mare ar fi păcatul omului, mila lui Dumnezeu este mai mare. Sfânta Scriptură spune:
„Iar Legea a intrat şi ea ca se înmulţească greşeala; iar unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul;” (Romani 5, 20)
Deznădejdea este un păcat greu pentru că neagă iubirea și puterea lui Dumnezeu. Ea îi șoptește omului că nu mai poate fi iertat, că nu mai există ieșire, că Dumnezeu l-a părăsit. Însă Evanghelia ne arată contrariul.
Fiul risipitor, după ce a căzut în cea mai mare degradare, s-a întors la tatăl său și a fost primit cu iubire:
„Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească.” (Luca 15, 24)
Creștinul trebuie să aibă permanent înaintea ochilor atât adâncul propriei căderi, cât și nesfârșita milostivire a lui Dumnezeu.
Dreptul Iov, model al răbdării și al credinței
Un exemplu minunat al acestei stări sufletești îl găsim în Dreptul Iov. El a pierdut bogăția, copiii, sănătatea și liniștea vieții sale, dar nu L-a hulit pe Dumnezeu.
Sfânta Scriptura spune:
„Şi întru toate acestea, Iov nu a păcătuit şi nu a rostit niciun cuvânt de hulă împotriva lui Dumnezeu.” (Iov 1, 22)
Iov a cunoscut adâncul durerii, însă nu a căzut în deznădejde.
El a continuat să binecuvânteze numele Domnului:
„Şi a rostit: «Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!».” (Iov 1, 21)
Aceasta este adevărata biruință duhovnicească. Nu lipsa încercărilor îl face pe om sfânt, ci răbdarea lor cu credință și mulțumire.
La sfârșitul fiecărei Sfinte Liturghii auzim cuvintele:
„Fie numele Domnului binecuvântat de acum și până în veac.”
Aceste cuvinte exprimă duhul lui Iov și duhul tuturor sfinților.
Cum putem aplica acest îndemn în viața noastră?
În viața de zi cu zi, acest îndemn poate fi trăit prin câteva lucruri simple:
- să ne recunoaștem păcatele și neputințele;
- să nu ne îndreptățim permanent;
- să răbdăm necazurile fără revoltă;
- să nu-i judecăm pe ceilalți;
- să păstrăm mereu nădejdea în mila lui Dumnezeu;
- să ne rugăm chiar și atunci când sufletul este apăsat.
Când omul spune:
„Sunt vrednic de această încercare pentru păcatele mele, dar Dumnezeu mă poate salva”, atunci începe adevărata vindecare sufletească.
Harul lui Dumnezeu lucrează în inimile smerite.
Îndemnul„Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui” este o adevărată sinteză a vieții ortodoxe
El unește smerenia cu nădejdea, pocăința cu iubirea lui Dumnezeu și suferința cu biruința harului.
Creștinul este chemat să privească adevărul despre sine fără să fugă de el, dar și fără să uite vreodată că Dumnezeu este iubire. Chiar și în cele mai grele încercări, lumina lui Hristos poate pătrunde în sufletul omului.
Hristos S-a pogorât la iad tocmai pentru ca nimeni să nu mai fie lipsit de speranță. Nu există întuneric în care El să nu poată aduce lumină și nu există cădere din care să nu poată ridica sufletul omenesc.