Mulți creștini se întreabă de ce, după ce se spovedesc și se împărtășesc, apar uneori ispite, tulburări sau încercări neașteptate.
Nu ar trebui ca Sfânta Împărtășanie să aducă doar pace și bucurie? Biserica ne învață că aceste lupte nu sunt semnul că Dumnezeu ne-a părăsit. Dimpotrivă, atunci când Hristos Se sălășluiește în sufletul celui care Îl primește cu vrednicie, răul ascuns este scos la lumină, iar lupta duhovnicească se intensifică. Pericopele Evangheliei dedicate Sfintei Cruci ne arată că biruința nu vine prin evitarea încercărilor, ci prin rămânerea alături de Hristos.
Pocăința înseamnă să privești spre Hristos
Una dintre cele mai frumoase definiții ale pocăinței este aceea că a te pocăi înseamnă a te uita mereu la Hristos, nu la rana produsă de păcat. Omul are tendința să rămână blocat în propriile greșeli, să-și analizeze permanent căderile și să se lase copleșit de vinovăție. Însă Evanghelia ne învață altceva.
În convorbirea cu Nicodim, Mântuitorul amintește episodul șarpelui de aramă ridicat de Moise în pustie. Poporul lui Israel, după ce a cârtit împotriva lui Dumnezeu, a fost mușcat de șerpi veninoși. Vindecarea nu venea prin puterea oamenilor, ci prin simpla privire îndreptată spre șarpele de aramă, ridicat pe un stâlp.
Acest episod este o preînchipuire a Crucii lui Hristos. După cum șarpele de aramă nu avea venin, tot astfel Hristos a luat asupra Sa firea omenească fără să aibă păcat. Pe Cruce, păcatul și moartea sunt biruite. De aceea, atunci când cădem, nu trebuie să rămânem privind rana sufletului nostru, ci să privim spre Cel răstignit pentru noi.
Pocăința autentică nu este disperare, ci întoarcere. Nu este o analiză obsesivă a propriilor slăbiciuni, ci o apropiere continuă de Hristos. Vindecarea începe în clipa în care omul încetează să creadă că se poate salva singur și își pune întreaga nădejde în iubirea lui Dumnezeu.
Crucea lui Hristos descoperă întreaga adâncime a păcatului
Patimile Domnului nu au fost doar o succesiune de suferințe fizice. Ele au scos la iveală întreaga răutate ascunsă în inima omului.
În timpul pătimirii, Petru se leapădă de Învățătorul său. Cei mai mulți dintre apostoli fug. Mulțimea care Îl întâmpinase cu ramuri de finic strigă acum: „Răstignește-L!”. Domnul este batjocorit, scuipat, lovit și încununat cu spini.
Toate acestea nu s-au întâmplat pentru că suferința în sine ar mântui. Biserica nu consideră durerea un scop. Au existat sfinți care au trecut la Domnul fără chinuri mari și mucenici care au îndurat suferințe chiar mai cumplite decât cele descrise în Evanghelii.
Hristos a primit toate aceste umilințe pentru a arăta că a luat asupra Sa întreaga răutate omenească. Nimeni nu mai poate spune: „Doamne, Tu nu știi cât de păcătos sunt eu.” El cunoaște până în adâncul ființei noastre slăbiciunea, lașitatea, egoismul și neputința. Le-a văzut pe toate și le-a purtat pe Cruce.
Aceasta este marea speranță a creștinului: nu există păcat pe care iubirea lui Dumnezeu să nu-l poată ierta atunci când omul se întoarce sincer la El.
De ce ne încearcă diavolul după Împărtășanie?
Aceasta este întrebarea pe care și-o pun mulți credincioși.
Se întâmplă adesea ca, după o spovedanie sinceră și după primirea Sfintelor Taine, omul să constate că apar ispite neașteptate. Se ceartă mai ușor, este cuprins de mânie, de tristețe sau de tulburare. Uneori are impresia că înainte era mai liniștit decât acum.
Explicația duhovnicească este profundă.
Atunci când Hristos vine în suflet prin Sfânta Împărtășanie, întunericul nu mai poate rămâne ascuns. Așa cum demonii se tulburau și ieșeau din cei stăpâniți atunci când se apropiau de Mântuitorul, tot astfel și patimile ascunse din noi sunt zguduite de prezența harului.
Nu înseamnă că Sfânta Împărtășanie produce ispita.
Ea scoate la lumină ceea ce exista deja.
Diavolul încearcă să profite de acest moment pentru a-l descuraja pe creștin, făcându-l să creadă că împărtășirea nu i-a fost de folos. În realitate, tocmai această luptă dovedește că harul lucrează.
Desigur, aici nu vorbim despre cei care se apropie fără pregătire, fără pocăință și fără binecuvântarea duhovnicului, deoarece Sfântul Apostol Pavel avertizează că împărtășirea cu nevrednicie poate aduce osândă. Vorbim despre credincioșii care se pregătesc cu seriozitate și care, cu toate acestea, trec prin încercări.
În asemenea momente, soluția nu este îndepărtarea de Dumnezeu, ci apropierea și mai mare de El.
Creștinismul nu admite jumătăți de măsură
După Înălțarea Sfintei Cruci, Evanghelia ne amintește cuvintele Domnului:
„Atunci Iisus a zis ucenicilor Săi: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” (Matei 16, 24)
Aceste cuvinte arată că viața creștină este o alegere radicală.
Nu există o variantă comodă a Evangheliei. Nu-L putem urma pe Hristos doar atunci când ne convine și nici nu putem transforma credința într-un mijloc de a obține doar succes, sănătate sau liniște psihologică.
La fel s-a întâmplat și atunci când Domnul a vorbit despre împărtășirea cu Trupul și Sângele Său. Mulți dintre ucenici s-au smintit și L-au părăsit.
Mântuitorul nu i-a oprit.
Le-a adresat aceeași întrebare și celor doisprezece:
„Deci a zis Iisus celor doisprezece: Nu vreţi şi voi să vă duceţi? ” (Ioan 6, 67)
Răspunsul Sfântului Apostol Petru rămâne una dintre cele mai puternice mărturisiri de credință:
„Simon Petru I-a răspuns: Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice. ” (Ioan 6, 68)
Aceasta este și alegerea fiecărui creștin. Venim la spovedanie și la Sfânta Împărtășanie nu doar pentru a avea o viață mai confortabilă, ci pentru a ne uni cu Hristos și pentru a dobândi viața veșnică.
Dacă scopul nostru este doar rezolvarea problemelor pământești, riscăm să ratăm adevărata comoară pe care Dumnezeu ne-o oferă.
De la frică la iubire
Minunea pescuirii de pe lacul Ghenizaret oferă o altă imagine a lucrării harului.
După o noapte întreagă fără niciun rezultat, Petru ascultă porunca Domnului și aruncă din nou mrejele. Urmează pescuirea minunată, iar reacția apostolului este surprinzătoare.
Nu se bucură mai întâi de mulțimea peștilor.
Ci cade la picioarele lui Hristos și spune:
„Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos. ” (Luca 5, 8)
Acesta este efectul adevăratei întâlniri cu Dumnezeu.
Cu cât omul se apropie mai mult de Hristos, cu atât își vede mai limpede nevrednicia. Nu pentru că Dumnezeu îl condamnă, ci pentru că lumina scoate la iveală tot ceea ce era ascuns.
Însă Domnul nu-l lasă pe Petru în această teamă.
Îi spune:
„Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. ” (Luca 5, 10)
Aici se produce transformarea esențială a vieții duhovnicești: trecerea de la frica robului la iubirea fiului.
Și același lucru se petrece în fiecare credincios care se apropie cu vrednicie de Sfânta Împărtășanie. Dumnezeu nu dorește să rămânem paralizați de conștiința păcatului, ci să primim iubirea Sa ca pe un dar nemeritat.
Cum să răspundem ispitelor de după împărtășire?
Atunci când apar încercările după Sfânta Împărtășanie, este important să nu intrăm în panică și nici să nu credem că Dumnezeu ne-a părăsit.
În primul rând, trebuie să păstrăm rugăciunea și mulțumirea pentru darul primit. Harul lucrează chiar și atunci când nu îl simțim.
În al doilea rând, este bine să evităm judecarea aproapelui și reacțiile impulsive. Tocmai acestea sunt zonele în care vrăjmașul încearcă să lovească.
În al treilea rând, să nu ne izolăm de Biserică. Spovedania regulată, sfatul duhovnicului și participarea la Sfânta Liturghie rămân cele mai puternice arme împotriva ispitelor. Și, mai presus de toate, să privim mereu spre Hristos. Nu spre propriile eșecuri, ci spre iubirea Celui care a biruit păcatul și moartea.
Întrebarea dacă avem ispite după ce ne împărtășim își găsește răspunsul în însăși experiența Bisericii
Da, încercările pot deveni mai intense, însă ele nu sunt dovada că Sfânta Împărtășanie nu lucrează. Dimpotrivă, sunt adesea semnul că lumina lui Hristos pătrunde în adâncul sufletului și începe să scoată la iveală ceea ce trebuie vindecat.
Pocăința nu înseamnă să rămânem captivi în amintirea păcatelor noastre, ci să ne întoarcem necontenit privirea spre Hristos Cel răstignit și înviat. Crucea ne arată că iubirea lui Dumnezeu este mai puternică decât orice păcat, iar Sfânta Împărtășanie ne unește cu această iubire într-un mod tainic și real.
De aceea, atunci când vin ispitele după împărtășire, să nu ne înfricoșăm și să nu ne depărtăm de Dumnezeu. Să le primim ca pe o chemare la mai multă rugăciune, la mai multă smerenie și la o încredere și mai mare în harul lui Hristos. El este Cel care vindecă, întărește și conduce sufletul de la frică la iubire, de la lupta cu păcatul la bucuria comuniunii veșnice cu Dumnezeu.