În fiecare duminică, Utrenia ne așază înainte una dintre cele mai mari taine ale credinței creștine: Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.
Nimic din rânduiala acestei slujbe nu este întâmplător. Cântările, lumina, cădirea, locul din care se citește Sfânta Evanghelie și gesturile preotului alcătuiesc împreună o mărturisire liturgică a biruinței vieții asupra morții.
Un amănunt poate trece însă neobservat pentru credinciosul aflat în biserică: Evanghelia Învierii de la Utrenia duminicală este citită de preot din partea de miazănoapte, adică de nord, a Sfintei Mese. De ce tocmai de acolo? De ce nu din fața Sfintelor Uși, așa cum se întâmplă în alte împrejurări?
Răspunsul se află în simbolismul profund al Sfintei Mese și în relatarea evanghelică despre femeile mironosițe venite la mormântul Mântuitorului. Pentru câteva clipe, Sfântul Altar devine în chip tainic imaginea grădinii Învierii, Sfânta Masă amintește de mormântul lui Hristos, iar preotul îl închipuie pe îngerul care a vestit lumii minunea: Hristos a înviat!
Sfânta Masă, chip al mormântului lui Hristos
Pentru a înțelege locul din care se citește Evanghelia Învierii trebuie să pornim de la semnificația Sfintei Mese.
În viața liturgică a Bisericii, Sfânta Masă este în primul rând tronul lui Dumnezeu și locul pe care se săvârșește Sfânta Euharistie. În același timp, ea are și semnificația mormântului Mântuitorului, în care Trupul Domnului a fost așezat după coborârea de pe Cruce și din care Hristos a înviat a treia zi.
De aceea, în timpul Utreniei duminicale, apropierea preotului de Sfânta Masă pentru citirea Evangheliei nu reprezintă doar o necesitate practică. Este un gest încărcat de semnificație.
Credincioșii sunt chemați să se apropie duhovnicește de mormântul Domnului împreună cu femeile mironosițe. Ele veniseră cu miruri pentru a unge trupul unui mort, dar au găsit un mormânt gol și au primit vestea care avea să schimbe pentru totdeauna istoria omenirii.
Mormântul nu mai era locul sfârșitului, ci devenise izvor al vieții.
De ce partea de miazănoapte a Sfintei Mese?
Răspunsul cel mai limpede îl găsim în relatarea Sfântului Evanghelist Marcu despre venirea femeilor mironosițe la mormânt.
Intrând în mormânt, ele au văzut:
„Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat.”(Marcu 16, 5). Acesta le vestește că Iisus Nazarineanul, Cel răstignit, a înviat și nu mai este în mormânt.
Rânduiala liturgică reproduce simbolic această scenă.
Preotul care citește Evanghelia Învierii îl închipuie pe îngerul vestitor, iar Sfânta Masă amintește de mormântul gol al Mântuitorului. Așezarea preotului în partea de miazănoapte a Sfintei Mese corespunde astfel, în reprezentarea liturgică, locului din dreapta mormântului în care femeile mironosițe au văzut îngerul.
Gestul nu este, prin urmare, unul arbitrar. Biserica face prezentă prin rânduiala ei vestea dimineții Învierii.
Pentru câteva clipe, preotul nu este doar cel care citește un fragment din Noul Testament. El devine, în limbajul simbolic al slujbei, vestitorul mormântului gol.
Iar cuvintele Evangheliei nu sunt ascultate numai ca relatarea unui fapt petrecut cu aproape două milenii în urmă, ci ca o veste adresată celor aflați acum în biserică.
Utrenia duminicii ne duce în dimineața Învierii
Există și un alt aspect important. Evanghelia Învierii este citită în Sfântul Altar pentru că însăși Învierea Domnului s-a petrecut în taină.
Niciun om nu a văzut clipa în care Hristos a ieșit din mormânt. Evangheliile nu descriu momentul propriu-zis al Învierii. Atunci când femeile mironosițe au ajuns dis-de-dimineață la mormânt, piatra era deja răsturnată.
Învierea fusese săvârșită.
De aceea, citirea Evangheliei din interiorul Altarului amintește și faptul că această taină nu s-a petrecut în văzul mulțimilor. Înainte de ivirea deplină a zorilor, în liniștea unei dimineți care avea să devină începutul unei lumi noi, Hristos a biruit moartea.
Femeile mironosițe au fost printre primii oameni care au primit vestea.
În Utrenie, Biserica ne așază simbolic alături de ele. Venim și noi către mormânt și auzim aceeași vestire:
,,Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus.” (Marcu 16, 6)
Evanghelia Învierii, moment central al Utreniei
Citirea Sfintei Evanghelii reprezintă unul dintre momentele centrale ale Utreniei duminicale.
Până atunci, întreaga slujbă pregătește sufletul credinciosului pentru întâlnirea cu vestea Învierii. Dacă Vecernia poartă ceva din liniștea și melancolia amurgului, Utrenia este orientată spre lumină. Ea aparține zorilor și vorbește despre trecerea de la întuneric la lumină, de la întristare la bucurie și, mai presus de toate, de la moarte la viață.
Acest lucru este deosebit de potrivit duminicii.
Pentru creștini, fiecare duminică este o sărbătoare a Învierii. Nu doar Paștile ne amintesc că Hristos a înviat. Fiecare săptămână culminează liturgic cu Ziua Domnului, ziua în care Biserica mărturisește din nou biruința lui Hristos asupra morții.
De aceea există un ciclu de unsprezece Evanghelii ale Învierii, numite și Evanghelii ale Utreniei, care relatează arătările Mântuitorului după Înviere și mărturiile despre mormântul gol.
Prin repetarea lor, Biserica nu repetă pur și simplu o informație, ci ne ajută să trăim permanent din adevărul Învierii.
De la mormântul ascuns la vestirea făcută întregii lumi
Există o frumusețe aparte și în diferența dintre citirea Evangheliei duminicale în Sfântul Altar și alte citiri ale Evangheliei.
La Utrenia duminicii, citirea din Altar subliniază caracterul tainic al Învierii și ne întoarce către dimineața în care numai câteva persoane ajunseseră la mormânt.
Dar vestea nu trebuia să rămână acolo.
Îngerul le trimite pe femeile mironosițe să vestească ucenicilor ceea ce s-a întâmplat. Mai târziu, Apostolii vor duce Evanghelia până la marginile lumii. Ceea ce începe în liniștea mormântului gol devine propovăduirea întregii Biserici.
Nu este suficient să auzim Evanghelia Învierii. Suntem chemați să devenim, la rândul nostru, mărturisitori ai ei. Nu neapărat prin cuvinte multe, ci prin felul în care trăim, iertăm, iubim, nădăjduim și ne raportăm la încercările vieții.
Un creștin care crede cu adevărat în Înviere nu poate privi moartea, suferința și deznădejdea ca pe niște realități definitive.
Mormântul devine loc al vieții
Poate cea mai puternică imagine a întregii rânduieli este tocmai aceasta: Evanghelia bucuriei este vestită lângă simbolul unui mormânt.
În logica omenească, mormântul înseamnă sfârșit, despărțire și tăcere. În Hristos însă, tocmai mormântul devine locul din care începe vestirea vieții veșnice.
Aceasta este răsturnarea pe care o aduce Învierea.
Creștinismul nu ne spune că moartea nu există și nici nu minimalizează durerea despărțirii. Ne spune ceva mult mai puternic: moartea nu mai are ultimul cuvânt.
Ultimul cuvânt Îi aparține lui Hristos.
De aceea, lumina Utreniei este mai mult decât lumina dimineții. Este imaginea unei lumi în care întunericul nu poate birui definitiv.
De la mormântul lui Hristos spre viața veșnică
Când preotul se așază în partea de miazănoapte a Sfintei Mese și rostește Evanghelia Învierii, Biserica ne poartă, prin semnele ei liturgice, până la mormântul gol al Domnului.
Sfânta Masă amintește de mormântul lui Hristos, iar preotul îl închipuie pe îngerul care a vestit femeilor mironosițe minunea Învierii. Citirea din Sfântul Altar ne amintește, în același timp, că Învierea s-a petrecut în taină, înainte de zori, fiind descoperită mai întâi celor care au venit cu dragoste să-L caute pe Domnul.
Dar adevărata întrebare nu este numai de ce se citește Evanghelia din acel loc, ci și cum plecăm noi după ce am ascultat-o.
Femeile mironosițe au venit la mormânt cu întristare și au plecat purtând vestea Învierii. Aceeași schimbare este chemată să se petreacă și în sufletul credinciosului.
Intrăm în biserică purtând grijile, temerile și poverile noastre. Auzim însă din nou vestea care stă în centrul credinței creștine: mormântul este gol, Hristos a biruit moartea, iar viața are ultimul cuvânt.
De aceea, Utrenia duminicii este o slujbă a luminii și a bucuriei. Din apropierea mormântului simbolizat de Sfânta Masă răsună vestea care străbate veacurile și care dă sens întregii vieți creștine:
Hristos a înviat și, prin Învierea Lui, ne-a deschis tuturor calea către viața veșnică.