Munca, binecuvântare și datorie înaintea lui Dumnezeu
O mare parte din viața omului se petrece muncind. Fie că lucrează într-un birou, pe șantier, pe câmp, într-un spital sau în propria gospodărie, creștinul rămâne pretutindeni ucenic al lui Hristos. Credința nu se trăiește doar duminica, la biserică, ci trebuie să se vadă și în felul în care muncim și ne purtăm cu cei din jur.
Arhimandritul Ioanichie Bălan îi îndemna pe creștini ca la locul de muncă „să fie blânzi, smeriți, răbdători, tăcuți și să se roage neîncetat, rostind Rugăciunea lui Iisus și orice alte rugăciuni scurte”.
Astfel, locul de muncă nu este doar locul în care ne câștigăm pâinea, ci poate deveni și un loc în care ne lucrăm sufletul.
Dumnezeu a binecuvântat munca omului
Munca nu este străină de viața duhovnicească. Dimpotrivă, încă de la începutul Sfintei Scripturi, omul primește chemarea de a lucra și de a administra cu responsabilitate creația lui Dumnezeu.
În Cartea Facerii citim porunca:
„Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!».” (Facerea 1, 28).
La rândul său, Sfântul Apostol Pavel arată limpede importanța muncii atunci când spune:
„Căci şi când ne aflam la voi, v-am dat porunca aceasta: dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce.” (2 Tesaloniceni 3, 10).
Creștinismul nu încurajează lenea și nici dorința de a trăi pe seama altora. Omul sănătos și capabil de muncă este chemat să se ostenească după puterile sale, să-și câștige cinstit cele necesare și să poarte grijă de familia sa.
Munca făcută cinstit dobândește astfel o valoare care depășește simplul salariu primit la sfârșitul lunii. Prin ea, omul își asumă responsabilitatea pentru propria viață și poate deveni de folos aproapelui.
Nu felul meseriei îl face pe om mai aproape sau mai departe de Dumnezeu, ci felul în care își împlinește datoria.
Creștinul trebuie să fie același și la biserică, și la serviciu
Una dintre marile ispite ale vieții este despărțirea credinței de comportamentul zilnic. Putem fi evlavioși în biserică și, câteva ore mai târziu, să devenim nervoși, nedrepți, bârfitori sau lipsiți de milă cu cei de lângă noi.
Dar credința adevărată se verifică tocmai în asemenea împrejurări.
Ce folos este să rostim rugăciuni, dacă la serviciu îi umilim pe cei mai slabi? Ce folos este să ținem posturile, dacă mințim pentru un câștig? Ce folos este să aprindem lumânări, dacă furăm din bunurile care ne-au fost încredințate sau dacă ne îndeplinim cu nepăsare îndatoririle?
Creștinul este chemat să fie cinstit chiar și atunci când nimeni nu îl supraveghează. Să muncească responsabil chiar dacă ar putea să se sustragă. Să nu ia ceea ce nu îi aparține și să nu transforme minciuna într-un mijloc obișnuit de supraviețuire profesională.
În fața lui Dumnezeu, cinstea nu depinde de valoarea lucrului luat pe nedrept. Conștiința se formează și prin lucrurile aparent mărunte.
Blândețe și răbdare între colegi
Locul de muncă este și locul întâlnirii dintre caractere foarte diferite. Nu ne alegem întotdeauna colegii, superiorii, clienții sau oamenii cu care trebuie să colaborăm. De aceea apar neînțelegeri, orgolii, nedreptăți și conflicte.
Tocmai aici începe lucrarea duhovnicească.
„Să fie blânzi, smeriți, răbdători”, spune Arhimandritul Ioanichie Bălan despre creștinii aflați la muncă.
Blândețea nu înseamnă slăbiciune și nici acceptarea oricărei nedreptăți. Creștinul poate spune adevărul și își poate apăra drepturile, dar este chemat să o facă fără ură și fără dorința de răzbunare.
Uneori, o ceartă poate fi oprită printr-un singur răspuns liniștit. Alteori, tăcerea este mai folositoare decât zece argumente. Iar când trebuie să vorbim, cuvântul nostru ar trebui să urmărească îndreptarea situației, nu umilirea celuilalt.
A fi creștin la serviciu înseamnă și a refuza bârfa. Este foarte ușor să participăm la discuții despre greșelile unui coleg sau despre viața lui personală. Mai greu este să tăcem atunci când toți ceilalți osândesc. Dar uneori tocmai această tăcere este o mărturisire discretă a credinței.
Rugăciunea poate însoți munca
Viața profesională poate fi agitată. Telefoane, termene, sarcini, probleme, drumuri și griji se adună uneori până când omul simte că nu mai are timp nici să se gândească la Dumnezeu.
Totuși, rugăciunea nu presupune întotdeauna retragerea din activitate.
Tradiția ortodoxă ne-a lăsat rugăciuni scurte care pot fi rostite în inimă în timpul lucrului. Cea mai cunoscută este Rugăciunea lui Iisus:
„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.”
Poate fi spusă în gând în drum spre serviciu, înaintea unei sarcini dificile, în timpul unei activități repetitive sau într-un moment de tulburare. Nu pentru a fugi de responsabilități, ci pentru a le împlini cu mintea mai adunată și cu inima întoarsă spre Dumnezeu.
Putem spune și foarte simplu: „Doamne, ajută-mă!”, „Doamne, luminează-mă!”, „Slavă Ție, Dumnezeule!” sau „Doamne, dă-mi răbdare!”.
În felul acesta, munca și rugăciunea nu se mai exclud. Osteneala trupului sau a minții poate fi însoțită de pomenirea lui Dumnezeu.
Să nu răspundem răului cu rău
Există și locuri de muncă dificile. Un creștin poate avea parte de un superior nedrept, de colegi răutăcioși, de invidie, acuzații sau lipsă de respect. Credința nu ne promite că vom fi feriți de toate acestea.
Ea ne arată însă cum să nu lăsăm răul din jur să devină rău în noi.
Dacă cineva ne vorbește urât, ispita este să răspundem la fel. Dacă suntem bârfiți, vrem să bârfim. Dacă suntem nedreptățiți, putem ajunge să dorim răzbunarea.
Creștinul trebuie să lupte tocmai împotriva acestei înlănțuiri a răului. El poate cere dreptate, poate lămuri o situație și poate pune limite sănătoase, dar fără să transforme conflictul în ură.
Uneori, cea mai grea muncă a zilei nu este cea pentru care primim salariu, ci lupta de a ne păstra pacea sufletului.
Câștigul cinstit și cumpătarea
Arhimandritul Ioanichie Bălan atrage atenția și asupra modului în care folosim roadele muncii noastre. Creștinul este îndemnat să nu fie lacom și iubitor de averi și să nu transforme acumularea bunurilor în scopul principal al vieții.
Nu bogăția în sine este centrul problemei, ci robirea inimii de ea.
Putem ajunge să muncim nu pentru cele necesare, nu pentru familie și nici pentru a fi folositori, ci pentru a avea permanent mai mult decât ceilalți. Din această dorință se nasc multe compromisuri: minciuna, înșelăciunea, exploatarea aproapelui, neglijarea familiei și uitarea lui Dumnezeu.
Cumpătarea îl ajută pe om să înțeleagă diferența dintre ceea ce îi este cu adevărat necesar și ceea ce îi cere necontenit societatea de consum.
Din munca noastră să se bucure și cel aflat în nevoie
Munca dobândește o frumusețe aparte atunci când rodul ei nu se oprește numai la noi.
Din ceea ce câștigăm cinstit putem face milostenie. Nu trebuie să așteptăm să devenim bogați pentru a ajuta. Uneori o sumă mică, o masă oferită unui om sărac, un medicament cumpărat unui bolnav sau sprijinul discret acordat unei familii aflate în nevoie valorează foarte mult.
Milostenia ne amintește că bunurile primite nu sunt numai pentru satisfacerea propriilor dorințe.
Arhimandritul Ioanichie Bălan spune că, din osteneala lor, creștinii trebuie „să facă milostenie după putere”, iar mila lui Dumnezeu le va binecuvânta casa, munca, viața și sufletul.
Locul de muncă poate deveni loc de mărturisire
Nu fiecare creștin este chemat să vorbească permanent despre credință la serviciu. Uneori cea mai puternică mărturisire este purtarea.
Un om care nu minte, nu fură, nu înjură, nu bârfește și nu își umilește colegii spune deja ceva despre credința lui. Un om care își face treaba conștiincios, care își recunoaște greșeala, care știe să ceară iertare și care nu profită de slăbiciunea altuia poate deveni o mărturie tăcută.
Faptele unui creștin vorbesc despre credința lui mai mult decât cuvintele
Munca, o cale spre Dumnezeu
Locul de muncă face parte și din viața noastră duhovnicească. Acolo ne sunt încercate răbdarea, cinstea, smerenia și iubirea față de aproapele.
Nu toți putem face lucruri extraordinare, dar fiecare poate munci cinstit, poate evita minciuna și bârfa, poate răspunde cu blândețe, poate ajuta un coleg și poate păstra rugăciunea în inimă.
Astfel, munca de fiecare zi poate deveni și o lucrare a sufletului. Atunci când este însoțită de cinste, rugăciune, răbdare și milostenie, ea devine o cale prin care creștinul Îl slujește pe Dumnezeu și pe aproapele său.