„Iată, taină vă spun vouă: Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, Deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbiţa cea de apoi. Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba. ” (1 Corinteni 15, 51-52)
Taina despre care Sfântul Apostol Pavel vorbește lumii
Există cuvinte ale Sfintei Scripturi pe care le citim de multe ori fără să ne oprim îndeajuns asupra lor. Și există cuvinte care, dacă pătrund în inimă, ne pot schimba cu totul felul în care privim viața, moartea și veșnicia.
Un asemenea cuvânt este cel al Sfântului Apostol Pavel: „Nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba.”
Moartea trupească nu este sfârșitul omului. Creștinul nu privește mormântul ca pe capătul existenței, pentru că omul a fost creat de Dumnezeu pentru viața veșnică. Trupul se întoarce în pământ, dar va veni ziua în care morții vor fi chemați la înviere și se vor ridica nestricăcioși.
Sfântul Apostol Pavel ne descoperă însă o mare taină: nu toți oamenii vor trece prin moarte. La venirea Domnului, unii vor fi deja morți, iar alții se vor afla încă în viață. Cei morți vor învia, iar cei vii vor fi schimbați.
De aceea, cuvântul Apostolului este atât de puternic: nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba. Nimeni nu va rămâne în starea trupului de acum, supus stricăciunii, bolii și morții. Atât cei înviați, cât și cei care vor fi găsiți vii la venirea lui Hristos vor primi trupuri nestricăcioase, potrivite vieții veșnice.
Aceasta este una dintre marile taine ale credinței creștine: moartea nu este sfârșitul, iar trupul omenesc nu este destinat pieirii, ci învierii și nestricăciunii.
„Iată, noi le facem pe toate”
În Apocalipsă, Sfântul Ioan Teologul aude cuvântul Domnului:
„Şi Cel ce şedea pe tron a grăit: Iată, noi le facem pe toate. Şi a zis: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate.” (Apocalipsa 21, 5)
Dumnezeu nu vestește doar repararea unei lumi îmbătrânite. El vestește înnoirea făpturii.
Această înnoire îl privește și pe om.
Sfântul Luca al Crimeei, vorbind despre învierea morților, subliniază că trupurile învierii nu vor mai fi asemenea celor pe care le avem acum. Sfânta Scriptură vorbește despre „trup duhovnicesc”, adică despre trupul înviat, transfigurat și eliberat de stricăciunea care îl apasă astăzi.
Nu trebuie să înțelegem prin aceasta că omul va deveni o existență lipsită de trup. Creștinismul nu propovăduiește dispariția trupului, ci învierea lui.
Omul întreg este chemat la veșnicie: suflet și trup.
Trupul acesta, care astăzi obosește, îmbătrânește, se îmbolnăvește și în cele din urmă moare, este chemat să se îmbrace în nestricăciune.
Trupul stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune
Sfântul Apostol Pavel spune limpede:
„Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire.” (1 Corinteni 15, 53)
Câtă nădejde se ascunde în aceste cuvinte!
Trăim într-un trup supus neputințelor. Simțim foamea, frigul, durerea și oboseala. Vedem cum trec anii și cum puterile omului scad. Oricât ar încerca lumea să ascundă acest adevăr, fiecare dintre noi poartă în trup semnul vremelniciei.
Dar aceasta nu este starea pentru care Dumnezeu l-a creat pe om.
Moartea nu are ultimul cuvânt.
La învierea cea de obște, trupul omenesc nu va mai fi supus stricăciunii. Nu va mai exista îmbătrânirea care ne înspăimântă, nici boala care ne slăbește și nici moartea care desparte sufletul de trup.
Sfântul Apostol Pavel vorbește despre această schimbare ca despre o îmbrăcare: muritorul se va îmbrăca în nemurire.
Nu omul va dispărea, ci stricăciunea lui.
Trupul duhovnicesc nu înseamnă un trup ireal
Expresia „trup duhovnicesc” poate părea greu de înțeles. Cum poate ceva să fie, în același timp, trup și duhovnicesc?
Răspunsul îl putem întrezări privind spre Hristos Cel înviat.
După Înviere, Mântuitorul nu este o simplă apariție. Ucenicii Îl văd, vorbesc cu El, iar Sfântului Apostol Toma îi arată semnele cuielor. Și totuși, trupul înviat al Domnului nu mai este supus limitelor obișnuite ale vieții pământești.
Învierea lui Hristos ne arată că viața veșnică nu înseamnă abandonarea creației lui Dumnezeu, ci transfigurarea ei.
De aceea, trupul nu trebuie disprețuit.
El este parte a persoanei noastre. Prin trup ne plecăm genunchii la rugăciune, prin mâini facem milostenie, prin ochi putem privi cu dragoste, prin buze putem rosti rugăciunea și putem mângâia un om aflat în suferință.
Trupul poate deveni unealtă a păcatului, dar poate deveni și templu al Duhului Sfânt.
Iar Dumnezeu nu abandonează ceea ce a creat.
Într-o clipeală de ochi
Schimbarea despre care vorbește Apostolul se va petrece „într-o clipeală de ochi”.
Omenirea nu va intra încet, generație după generație, în această stare. Va exista un moment hotărât de Dumnezeu, necunoscut nouă, când istoria lumii așa cum o cunoaștem va ajunge la capăt.
Atunci, spune Apostolul, „trâmbița va suna și morții vor învia nestricăcioși”.
Cei aflați în morminte vor învia, iar cei care vor fi încă vii nu vor trebui să treacă mai întâi prin moarte, ci vor fi schimbați.
De aceea spune Pavel: „Nu toți vom adormi, dar toți ne vom schimba.”
Nimeni nu va rămâne în condiția biologică de acum. Întreaga omenire va fi chemată înaintea lui Dumnezeu.
În această lumină, întrebarea cea mai importantă nu este când se va întâmpla acest lucru. Mântuitorul ne îndreaptă mereu atenția nu spre curiozitatea legată de vremuri și date, ci spre pregătirea sufletului.
Nu ni s-a cerut să calculăm ziua de apoi. Ni s-a cerut să fim gata.
Învierea este și mângâiere, și chemare la pocăință
Pentru omul credincios, învățătura despre învierea morților este o mare mângâiere.
Atunci când stăm lângă mormântul unei persoane iubite, durerea este adevărată. Despărțirea doare. Creștinismul nu ne cere să ne prefacem că moartea nu ne rănește.
Dar ne spune că mormântul nu este veșnic.
Cel pe care îl așezăm în pământ nu este pierdut pentru totdeauna. Trupul său este încredințat pământului în așteptarea învierii, iar sufletul continuă să trăiască înaintea lui Dumnezeu.
Tocmai de aceea Biserica se roagă pentru cei adormiți.
În același timp însă, învierea este și o chemare cutremurătoare la responsabilitate. Dacă omul ar dispărea cu totul prin moarte, atunci multe dintre alegerile noastre ar părea lipsite de urmări veșnice.
Dar omul este creat pentru veșnicie.
Viața de acum capătă astfel o greutate uriașă. Fiecare zi este timp primit de la Dumnezeu pentru pocăință, iertare, iubire și îndreptare.
Nu trebuie să ne temem de sfârșit, ci de nepregătire
Gândul la Judecata de Apoi poate produce teamă. Dar creștinul nu este chemat să trăiască într-o panică permanentă în fața sfârșitului lumii.
Este chemat să trăiască în trezvie.
Există o diferență uriașă între frică și trezvie. Frica paralizează. Trezvia ne face să ne întrebăm: dacă Dumnezeu m-ar chema astăzi, ce aș dori să fi îndreptat în viața mea?
Poate există un om pe care încă refuz să-l iert.
Poate există un păcat de care nu vreau să mă desprind.
Poate rugăciunea mea s-a răcit.
Poate am amânat ani întregi spovedania, împăcarea, milostenia sau întoarcerea sinceră către Dumnezeu.
Atunci, cuvântul despre înviere nu trebuie să ne împingă spre deznădejde, ci spre început bun.
Cât timp trăim, ușa pocăinței rămâne deschisă.
Trupul nostru este chemat la slavă
„Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba ”
Într-o singură propoziție, Sfântul Apostol Pavel cuprinde o taină care depășește puterea minții noastre: moartea nu este destinația finală a omului.
Va veni învierea.
Va veni clipa în care stricăciosul se va îmbrăca în nestricăciune și muritorul în nemurire.
Dumnezeu, Care ne descoperă prin cuvintele Scripturii:
„Şi Cel ce şedea pe tron a grăit: Iată, noi le facem pe toate. Şi a zis: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate.” (Apocalipsa 21, 5), va înnoi întreaga Sa făptură.
Nu știm cum vor fi în toate amănuntele trupurile duhovnicești. Nu putem descrie cu experiența acestei lumi realitățile veacului viitor. Știm însă ceea ce este de ajuns pentru credință și nădejde: Dumnezeu nu ne-a creat pentru mormânt, ci pentru viață.
Creștinul privește moartea cu durere, dar și cu nădejde, știind că mormântul nu este sfârșitul, ci că Dumnezeu ne-a chemat la înviere.
Până la trâmbița cea de apoi, suntem chemați să ne pocăim, să iubim, să iertăm și să trăim în Hristos. Căci va veni ziua în care toți ne vom schimba, iar moartea nu va mai avea ultimul cuvânt.