Rugăciunea pentru aproapele reprezintă una dintre cele mai înalte expresii ale iubirii creștine.
Atunci când ne rugăm pentru cei aflați în suferință, în boală, în necazuri sau în ispite, împlinim porunca iubirii lăsată de Mântuitorul Iisus Hristos. Cu toate acestea, rugăciunea pentru ceilalți trebuie făcută cu discernământ, smerenie și conștiința propriei noastre neputințe.
În tradiția ortodoxă, Sfinții Părinți ne învață că nu trebuie să ne considerăm superiori celor pentru care ne rugăm. Dimpotrivă, trebuie să ne socotim împreună păcătoși cu ei și să cerem mila lui Dumnezeu atât pentru aproapele nostru, cât și pentru noi înșine. În acest sens, Sfântul Varsanufie cel Mare oferă o învățătură deosebit de profundă despre modul în care trebuie să ne rugăm pentru ceilalți.
Rugăciunea pentru aproapele, expresie a iubirii creștine
Sfânta Scriptură ne îndeamnă în mod repetat să purtăm grijă unii de alții și să ne rugăm unii pentru alții.
Sfântul Apostol Iacov scrie:
„Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului. ”
(Iacov 5, 16)
Această poruncă nu este doar o recomandare, ci o datorie duhovnicească. Creștinul nu trăiește izolat, ci în comuniune cu ceilalți membri ai Trupului lui Hristos, care este Biserica.
Când vedem pe cineva suferind, bolnav sau împovărat de necazuri, inima noastră este chemată să răspundă prin compasiune și rugăciune. Totuși, această compasiune trebuie să fie curățită de mândrie și de iluzia că noi am fi mai buni decât cel aflat în nevoie.
Pericolul slavei deșarte în rugăciunea pentru alții
În răspunsul său către un frate care îl întreba despre împreună-pătimirea cu cei aflați în necaz, Sfântul Varsanufie arată că cei neîntăriți încă în viața duhovnicească trebuie să fie foarte atenți.
El spune că nu trebuie să ne lăsăm absorbiți de problemele altora până la uitarea propriilor păcate și a propriei nevoințe. Părintele amintește cuvântul vechilor asceți:
„Nimeni nu trebuie să-și lase mortul său și să meargă să-l plângă pe altul.”
Prin acest cuvânt, Sfinții Părinți arată că fiecare trebuie să fie preocupat în primul rând de propria sa pocăință. Dacă omul își uită propriile păcate și se concentrează exclusiv asupra suferințelor altora, poate cădea în înșelare și în slavă deșartă.
Deseori, omul ajunge să creadă că este un sprijin important pentru ceilalți și uită că și el are nevoie permanentă de mila lui Dumnezeu.
Mântuitorul ne avertizează:
„De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?” (Matei 7, 3)
Acest cuvânt ne învață să ne cercetăm mai întâi pe noi înșine.
Să ne rugăm și pentru noi, nu doar pentru ceilalți
Una dintre cele mai frumoase învățături ale Sfântului Varsanufie este aceea că atunci când ne rugăm pentru aproapele trebuie să ne includem și pe noi în rugăciune.
El recomandă formule simple precum:
„Dumnezeu să ne miluiască și pe mine, și pe dânsul.”
sau „Doamne, iartă-ne pe noi.”
Această atitudine exprimă adevărata smerenie creștină. Nu ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu ca niște judecători ai aproapelui și nici ca niște oameni desăvârșiți care mijlocesc pentru cei păcătoși.
Toți avem nevoie de iertare.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu;” (Romani 3, 23)
Atunci când spunem „Doamne, iartă-ne pe noi”, recunoaștem că și noi facem parte dintre cei care au nevoie de milă.
Potrivit unei explicații din Filocalie, această rugăciune comună ne eliberează de slava deșartă și de sentimentul fals al superiorității.
Împreună-pătimirea, dar al celor desăvârșiți
Sfântul Varsanufie arată că adevărata împreună-pătimire este o măsură înaltă a vieții duhovnicești.
Desăvârșiții pot purta în inima lor durerile celorlalți fără să se tulbure și fără să-și piardă pacea lăuntrică. Ei participă la suferințele aproapelui din dragoste curată și dezinteresată.
Un asemenea exemplu desăvârșit este Însuși Domnul Iisus Hristos.
Despre El citim:
„Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, ” (Isaia 53, 4)
Mântuitorul a purtat păcatele și durerile lumii întregi fără să fie atins de păcat.
Pentru majoritatea credincioșilor însă, această măsură înaltă nu este încă atinsă. De aceea, Părinții recomandă discernământ și echilibru.
Nu trebuie să ne imaginăm că avem puterea duhovnicească de a purta toate suferințele celor din jur. Mai întâi trebuie să ne vindecăm propriile răni sufletești prin pocăință, spovedanie și rugăciune.
Cum putem ajuta concret pe cei aflați în necaz
Atunci când cineva ne cere rugăciunea, nu trebuie să refuzăm. Însă rugăciunea noastră trebuie să fie smerită.
Putem spune: „Doamne, miluiește-ne și ne ajută în această încercare.” sau „Dumnezeu să ne acopere pe noi în lucrul acesta.”
De asemenea, putem pomeni numele persoanei la rugăciunile noastre personale și la Sfânta Liturghie.
O mare putere au pomelnicele aduse la Sfântul Altar. Biserica se roagă neîncetat pentru cei vii și pentru cei adormiți, iar rugăciunea comunității credincioșilor este de mare folos.
Sfântul Apostol Pavel îndeamnă:
„Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos.” (Galateni 6, 2)
Această purtare a sarcinilor începe prin rugăciune, dar continuă și prin fapte de milostenie, încurajare și ajutor concret.
Rugăciunea smerită este cea mai plăcută lui Dumnezeu
În Evanghelie, Mântuitorul ne prezintă două modele de rugăciune: rugăciunea fariseului și rugăciunea vameșului.
Fariseul se considera drept și superior celorlalți. Vameșul însă se socotea păcătos și cerea milă.
„Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.” (Luca 18, 13)
Hristos spune că vameșul s-a întors mai îndreptat la casa sa decât fariseul.
Același principiu trebuie aplicat și atunci când ne rugăm pentru ceilalți. Dacă ne rugăm cu sentimentul că noi suntem mai buni decât aproapele, rugăciunea noastră este lipsită de smerenie.
Dar dacă ne rugăm împreună cu el, ca unii care avem aceeași nevoie de milă și iertare, rugăciunea noastră devine plăcută înaintea lui Dumnezeu.
Rugăciunea pentru ceilalți este o lucrare sfântă și o manifestare autentică a iubirii creștine
Totuși, ea trebuie unită cu smerenia, discernământul și conștiința propriei noastre păcătoșenii.
Sfântul Varsanufie ne învață să nu ne rugăm pentru aproapele ca și cum am fi superiori lui, ci să spunem cu inimă smerită: „Doamne, iartă-ne pe noi” și „Dumnezeu să ne miluiască și pe mine, și pe dânsul”. Astfel, rugăciunea devine nu doar un ajutor pentru cel aflat în nevoie, ci și o cale de vindecare a propriului nostru suflet.
Când ne rugăm astfel, în duh de pocăință și dragoste, împlinim porunca lui Hristos și devenim părtași la lucrarea milei dumnezeiești în lume. Rugăciunea pentru aproapele nu este numai un act de compasiune, ci și o școală a smereniei, prin care învățăm să ne vedem pe noi înșine și pe ceilalți ca fii ai aceluiași Tată ceresc, având aceeași nevoie de harul și iubirea Lui mântuitoare.