Bucuria creștinului nu înseamnă o viață fără încercări, fără lacrimi și fără cruce.
Ea izvorăște dintr-o certitudine mai puternică decât toate necazurile: Hristos a înviat și nu-l părăsește pe omul care își pune nădejdea în El. Chiar și atunci când trecem prin suferință, putem păstra în adâncul inimii lumina credinței și încrederea că Dumnezeu este prezent.
Bucuria care se naște din Învierea lui Hristos
„Un om care crede în Hristos este vesel, e plin de nădejde”, spune Arhimandritul Arsenie Papacioc într-un cuvânt despre bucuria duhovnicească.
Aceste cuvinte pot părea greu de împlinit, mai ales atunci când omul trece prin necazuri. Cum să fii vesel când ai probleme? Cum să te bucuri când porți o cruce grea, când te confrunți cu boala, cu lipsurile, cu singurătatea, cu nedreptatea sau cu pierderea unei persoane dragi?
Creștinismul nu ne cere să ne prefacem că suferința nu există. Nici să ascundem lacrimile sub un zâmbet artificial. Hristos Însuși a plâns, a cunoscut durerea, trădarea, părăsirea și Crucea.
Dar Crucea nu a fost sfârșitul. După Cruce a venit Învierea.
De aceea, bucuria creștinului are un temei pe care necazurile acestei lumi nu îl pot desființa. Hristos a biruit moartea. Iar dacă El a înviat, omul credincios știe că nici suferința, nici păcatul, nici moartea nu mai au ultimul cuvânt.
„Cum ești amărât când Hristos a Înviat?”
Arhimandritul Arsenie Papacioc pune o întrebare tulburător de simplă: „Ce înseamnă asta: «Sunt amărât»? Cum ești amărât când Hristos a Înviat?”
Nu este o condamnare a omului întristat. Sunt momente în care sufletul este apăsat și în care omul abia mai găsește puterea să se roage. Este însă o chemare de a nu transforma tristețea într-o stare permanentă a sufletului.
Există o diferență între a trece printr-un necaz și a lăsa necazul să ne ocupe întreaga inimă.
Creștinul poate plânge și, în același timp, poate nădăjdui. Poate suferi și totuși să creadă. Poate să nu înțeleagă de ce Dumnezeu îngăduie o anumită încercare și totuși să spună: „Doamne, rămân cu Tine.”
Aceasta este una dintre formele cele mai adânci ale credinței.
Nu credința din zilele în care toate merg bine, ci credința care rămâne vie și atunci când omul trece prin întuneric.
Crucea nu înseamnă că Dumnezeu ne-a părăsit
Fiecare om are o cruce. Uneori o vedem, alteori este ascunsă de ochii celorlalți. Sunt oameni care zâmbesc și poartă în tăcere poveri despre care nimeni nu știe nimic.
În asemenea momente apare ispita întrebării: „De ce mi se întâmplă mie?”
Credința nu ne oferă întotdeauna un răspuns imediat la această întrebare. Ne oferă însă ceva poate și mai important: prezența lui Hristos.
Crucea nu este dovada absenței lui Dumnezeu.
Dimpotrivă, tocmai Crucea ne arată până unde merge iubirea lui Dumnezeu pentru om.
Creștinul nu este chemat să iubească suferința pentru ea însăși, ci să nu-și piardă credința atunci când suferința apare. Crucea purtată împreună cu Hristos nu mai este o fundătură. Ea devine drum.
Iar la capătul acestui drum se află Învierea.
Bucuria deschide inima
Părintele Arsenie vorbește și despre împietrirea inimii. Omul poate ajunge, prin multe dezamăgiri, griji și răni, să se închidă în sine. Nu mai vede binele, nu mai are răbdare, nu mai poate ierta și uneori nici nu mai simte dorința de a se ruga.
Care este ieșirea?
Unul dintre sfaturile Părintelui Arsenie este surprinzător de direct: „Să fiți veseli!”
Nu este vorba despre o veselie zgomotoasă sau superficială. Bucuria duhovnicească este o deschidere către Dumnezeu. Este refuzul de a lăsa deznădejdea să devină stăpână peste inimă.
Când omul mulțumește, când iartă, când face un bine, când se roagă și când își amintește că Dumnezeu nu l-a abandonat, ceva începe să se schimbe înlăuntrul lui.
Inima se deschide.
Și tocmai în această inimă deschisă poate lucra harul lui Dumnezeu.
Inima, locul întâlnirii cu Dumnezeu
În spiritualitatea ortodoxă, inima înseamnă mult mai mult decât sediul sentimentelor. Ea este centrul profund al persoanei, locul lăuntric în care omul Îl poate întâlni pe Dumnezeu.
Părintele Arsenie spune atât de frumos că inima este făcută de Dumnezeu pentru ca El să poată locui în ea.
Această idee ne trimite către cuvintele Mântuitorului:
„Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el.” (Ioan 14, 23).
Ce taină extraordinară!
Dumnezeu nu caută numai biserici zidite din piatră. El dorește să facă din inima omului un locaș al prezenței Sale.
De aceea, întreaga luptă duhovnicească este și o luptă pentru inimă.
Ce lăsăm să intre în ea? Mânia? Invidia? Judecarea aproapelui? Frica? Deznădejdea? Sau rugăciunea, iertarea, smerenia și nădejdea?
Acolo unde este comoara noastră, acolo va fi și inima noastră.
„Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”
Dar cum coborâm din zgomotul gândurilor către adâncul inimii?
Părintele Arsenie ne îndreaptă către una dintre cele mai cunoscute rugăciuni ale Ortodoxiei:
„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”
Este o rugăciune scurtă, dar cuprinde o întreagă mărturisire de credință.
Îl numim pe Hristos Domn. Îl mărturisim Fiu al lui Dumnezeu. Ne recunoaștem propria neputință și cerem mila Lui.
Această rugăciune poate însoți omul pretutindeni.
Pe drum. În casă. Înaintea unei încercări. În clipele de neliniște. În momentele în care mintea este asaltată de gânduri. Seara, înainte de culcare, sau dimineața, înainte de începerea zilei.
Nu numărul cuvintelor este cel care apropie sufletul de Dumnezeu, ci sinceritatea inimii.
Uneori, câteva cuvinte spuse cu adevărat din adâncul sufletului valorează mai mult decât multe cuvinte rostite fără atenție.
Nădejdea nu spune că totul va fi ușor
A avea nădejde în Hristos nu înseamnă să credem că toate problemele noastre vor dispărea imediat.
Credința creștină nu este o promisiune a confortului.
Este făgăduința unei prezențe.
Hristos nu ne spune că nu vom avea cruce, ci ne arată că drumul Crucii poate fi străbătut împreună cu El.
Aici se află diferența dintre optimism și nădejde.
Optimismul spune: „Probabil lucrurile se vor rezolva.”
Nădejdea creștină spune: „Orice s-ar întâmpla, Dumnezeu nu mă părăsește.”
Și această convingere poate schimba felul în care omul își poartă viața.
Problema poate rămâne pentru o vreme aceeași, dar omul nu mai este același. Pentru că nu se mai vede singur în fața ei.
Bucuria poate deveni rugăciune
Unul dintre cele mai frumoase gânduri ale Părintelui Arsenie Papacioc este acela că starea de bucurie poate deveni ea însăși o stare de rugăciune.
De obicei, ne gândim la rugăciune ca la anumite cuvinte rostite dimineața sau seara. Dar viața creștină ne cheamă la mai mult: întreaga noastră existență poate deveni o aducere-aminte de Dumnezeu.
Să-I mulțumești când vezi lumina dimineții.
Să-I mulțumești pentru pâinea de pe masă.
Să-I mulțumești pentru omul care ți-a făcut un bine.
Să spui în inimă „Doamne, ajută!” înaintea unei greutăți.
Să spui „Slavă Ție, Doamne!” după ce ai trecut peste ea.
Să ceri iertare când ai greșit și să ierți când ai fost rănit.
Toate acestea țin inima îndreptată către Dumnezeu.
Iar omul care trăiește astfel începe să descopere o bucurie care nu mai depinde în întregime de împrejurările exterioare.
Domnul Iisus Hristos nu ne lasă
Bucuria creștinului nu se naște din faptul că viața este lipsită de necazuri, ci din faptul că Hristos este prezent în mijlocul lor.
Vom avea zile luminoase și zile grele. Vom avea biruințe și căderi, răspunsuri și întrebări, întâlniri și despărțiri. Dar deasupra tuturor rămâne adevărul care a schimbat istoria omenirii: Hristos a înviat!
De aceea, creștinul nu este chemat să trăiască sub stăpânirea deznădejdii.
Când inima se tulbură, să ne întoarcem către rugăciune. Când grijile ne copleșesc, să ne aducem aminte că nu le purtăm singuri. Când sufletul se împietrește, să-l deschidem prin rugăciune, milostenie, iertare și mulțumire.
Și, mai presus de toate, să păstrăm în inimă acest cuvânt al Părintelui Arsenie Papacioc:
„Un om care crede în Hristos este vesel, e plin de nădejde, că Hristos nu-l lasă cu niciun chip.”
Aceasta este bucuria creștină: nu absența Crucii, ci certitudinea că, dincolo de ea, strălucește întotdeauna lumina Învierii.