Dumnezeu este iubire, dar iubirea Lui nu este despărțită de dreptate.
Sfânta Scriptură și învățătura Sfinților Părinți ne arată că judecata lui Dumnezeu nu trebuie înțeleasă ca o izbucnire de mânie omenească, ci ca lucrare a dreptății dumnezeiești, care urmărește îndreptarea omului și mântuirea lui. Uneori Dumnezeu îngăduie ca urmările păcatului să se arate încă din această viață, iar alteori lasă judecata deplină pentru veacul ce va să vină.
Dumnezeu nu judecă asemenea oamenilor
Atunci când vorbim despre judecata și pedeapsa lui Dumnezeu, există primejdia de a-L privi pe Dumnezeu prin măsura slăbiciunilor noastre. Omul se mânie, se răzbună, pedepsește din orgoliu sau din dorința de a-l vedea pe celălalt suferind. Dumnezeu însă nu lucrează astfel.
Judecata Lui este dreaptă și lipsită de patimă. Dumnezeu cunoaște nu numai faptele omului, ci și adâncul inimii sale. El știe împrejurările, intențiile, neputințele, pocăința și împietrirea fiecăruia. De aceea, judecata dumnezeiască nu poate fi comparată cu judecata noastră, adeseori grăbită și nedreaptă.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne ajută să înțelegem această taină arătând că Dumnezeu nu îi pedepsește în această viață pe toți cei răi și nici nu îi răsplătește văzut pe toți cei buni. Tocmai această realitate ne îndreaptă privirea către Judecata viitoare.
Dacă fiecare păcat ar fi urmat imediat de o pedeapsă văzută, omul ar ajunge să se ferească de rău mai ales din frică, nu din iubire față de Dumnezeu și față de bine. Iar dacă fiecare faptă bună ar primi imediat o răsplată pământească, binele ar putea fi săvârșit din interes.
Dumnezeu îi lasă omului libertatea, dar libertatea nu înseamnă lipsa răspunderii.
Cain și urmările păcatului
Un exemplu cutremurător este Cain. După uciderea fratelui său Abel, Dumnezeu nu îi ia imediat viața. Cain rămâne în viață, însă poartă povara faptei sale.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune:
„Nici pe Cain Dumnezeu nu l-a pedepsit cu moartea imediat după uciderea fratelui său, ci l-a lăsat să cutreiere pământul suspinând și tremurând, astfel încât toți cei ce au venit după el, văzând urmările faptelor lui, să ia pildă și să se cumințească.”
Pedeapsa lui Cain devine astfel și o lecție pentru ceilalți. Păcatul nu rămâne fără urmări. Chiar atunci când omul nu primește imediat o pedeapsă văzută, păcatul rănește sufletul, tulbură conștiința, rupe comuniunea și întunecă mintea.
Cain rămâne în viață, dar viața lui poartă rana alegerii făcute. În același timp, faptul că Dumnezeu nu îl nimicește pe loc arată și îndelunga răbdare dumnezeiască.
Dumnezeu nu dorește moartea păcătosului, ci întoarcerea lui.
De ce unii oameni răi par nepedepsiți?
Aceasta este una dintre marile întrebări ale omului: de ce vedem uneori oameni nedrepți prosperând, în timp ce oameni credincioși și buni trec prin încercări?
Dacă privim numai la viața pământească, putem ajunge la concluzii greșite. Viața aceasta nu reprezintă întreaga existență a omului, iar dreptatea lui Dumnezeu nu se încheie la mormânt.
Sfântul Ioan Gură de Aur explică faptul că Dumnezeu îi pedepsește încă de aici pe unii dintre cei care fac răul pentru ca alții, văzând urmările păcatului, să se trezească și să se îndrepte. Pe alții însă îi lasă nepedepsiți în chip văzut, iar acest lucru ne amintește că există o Judecată viitoare.
Așadar, faptul că omul păcătos nu suferă imediat nu trebuie confundat cu aprobarea lui Dumnezeu.
Tăcerea lui Dumnezeu nu înseamnă nepăsare.
Uneori este răbdare. Uneori este chemare la pocăință. Alteori, Dumnezeu îngăduie omului un timp în care acesta să-și vadă greșeala și să se întoarcă.
De aceea, creștinul nu trebuie să dorească pedepsirea celui păcătos, ci îndreptarea lui. Când vedem răul altuia, prima noastră grijă nu trebuie să fie întrebarea: „Când îl va pedepsi Dumnezeu?”, ci mai degrabă rugăciunea ca omul acela să se pocăiască.
De ce suferă și oamenii buni?
La fel de grea este întrebarea despre suferința celor drepți. Dacă Dumnezeu este drept, de ce omul bun nu primește întotdeauna răsplata încă din această viață?
Pentru că răsplata lui Dumnezeu nu se limitează la bunurile acestei lumi.
Credința creștină nu promite o viață lipsită de încercări. Hristos Însuși a trecut prin suferință, nedreptate, batjocură și Cruce. Apostolii și mucenicii au cunoscut prigoana, iar numeroși sfinți au trăit în lipsuri și necazuri.
Suferința, prin ea însăși, nu dovedește că omul este pedepsit de Dumnezeu.
Aceasta este o precizare esențială. Nu avem dreptul să vedem o boală, o pierdere, un necaz sau o nenorocire și să declarăm că persoana respectivă este pedepsită pentru păcatele sale. O asemenea judecată poate deveni ea însăși păcat, pentru că noi nu cunoaștem planul lui Dumnezeu și nici taina vieții celuilalt.
Încercarea poate deveni prilej de răbdare, rugăciune, smerenie și apropiere de Dumnezeu. Iar binele care pare nerăsplătit aici nu este uitat înaintea Lui.
Pedeapsa poate deveni chemare la îndreptare
În înțelegerea creștină, pedeapsa dumnezeiască nu trebuie separată de pedagogia iubirii. Dumnezeu nu urmărește distrugerea omului, ci vindecarea lui.
Așa cum un părinte își mustră copilul nu pentru că îl urăște, ci pentru că dorește să-l ferească de un rău mai mare, tot astfel încercările îngăduite de Dumnezeu pot deveni chemări la trezire.
Există momente când omul, prins în patimi și în grijile lumii, nu mai aude glasul conștiinței. Atunci o încercare îl poate determina să se întrebe încotro merge, pentru ce trăiește și ce relație are cu Dumnezeu.
Dar aici trebuie multă smerenie. Putem cerceta propriile noastre încercări și ne putem întreba ce avem de îndreptat. Nu suntem însă chemați să interpretăm necazurile altora ca sentințe dumnezeiești.
Creștinul adevărat este aspru cu propriul păcat și milostiv cu neputința aproapelui.
Judecata viitoare dă sens dreptății
Dacă nu ar exista Judecata viitoare, multe dintre nedreptățile acestei lumi ar rămâne fără răspuns. Sunt oameni care pleacă din această viață fără să fi primit dreptate și sunt oameni care au făcut rău fără să răspundă în mod văzut pentru faptele lor.
Credința în Judecata de Apoi ne arată că istoria omului nu se termină aici.
Fiecare faptă, fiecare alegere și fiecare cuvânt au greutate înaintea lui Dumnezeu. Aceasta nu trebuie să ne conducă la deznădejde, ci la trezvie.
Atât timp cât omul trăiește, există vreme pentru pocăință.
De aceea, învățătura despre Judecată nu este doar o aducere-aminte despre viitor, ci și o chemare pentru prezent: să ne cercetăm conștiința, să ne mărturisim păcatele, să iertăm, să îndreptăm răul pe care l-am făcut și să nu amânăm întoarcerea către Dumnezeu.
Să ne temem de păcat, nu să deznădăjduim de mila lui Dumnezeu
Teama creștină de Dumnezeu nu este groaza robului înaintea unui stăpân nemilos. Este conștiința că viața noastră are o răspundere veșnică și că păcatul ne desparte de Cel Care este izvorul vieții.
Dumnezeu este drept, dar este și mult-milostiv.
Pocăința adevărată poate schimba drumul unui om. Tâlharul de pe cruce, după o viață de păcat, se întoarce către Hristos în ultimele clipe și primește făgăduința Raiului. Aceasta nu micșorează gravitatea păcatului, ci arată puterea milei dumnezeiești atunci când omul se întoarce sincer.
De aceea, nimeni nu trebuie să transforme învățătura despre Judecată într-un motiv de deznădejde. Cât timp Dumnezeu ne dă vreme, ne dă și posibilitatea întoarcerii.
Judecata și pedeapsa lui Dumnezeu rămân taine pe care mintea omenească nu le poate cuprinde în întregime
Vedem însă, din Sfânta Scriptură și din cuvintele Sfinților Părinți, că Dumnezeu nu lucrează arbitrar și nici din răzbunare. Dreptatea Lui este unită cu iubirea, iar îndelunga Lui răbdare este o chemare la pocăință.
Cain nu a fost ucis imediat după fărădelegea sa, dar a purtat urmările păcatului. Unii oameni primesc încă din această viață urmările faptelor lor, în timp ce alții par să scape de ele. Unii drepți primesc mângâiere văzută, iar alții trec prin suferințe. Toate acestea ne arată că nu putem reduce dreptatea dumnezeiască la ceea ce vedem în câțiva ani de viață pământească.
Va exista o Judecată în care nimic nu va rămâne ascuns și în care dreptatea lui Dumnezeu se va arăta deplin.
Până atunci, întrebarea cea mai folositoare nu este: „De ce nu îl pedepsește Dumnezeu pe celălalt?”, ci: „Cum stau eu înaintea lui Dumnezeu?”
Iar răspunsul la această întrebare trebuie căutat în pocăință, rugăciune, iertare și iubire. Căci Dumnezeul Care judecă este Același Dumnezeu Care îl cheamă neîncetat pe om să se întoarcă, să se ridice din păcat și să aleagă viața.