A cunoaște adevărul nu este același lucru cu a trăi în adevăr.
Putem mărturisi cu buzele că Dumnezeu este pretutindeni, că toate sunt în mâna Lui, că viața aceasta este trecătoare și că ne așteaptă veșnicia, dar aceste adevăruri devin cu adevărat lucrătoare abia atunci când ne schimbă gândurile, alegerile și felul de a trăi. Sfântul Teofan Zăvorâtul numește această stare „a umbla întru adevăr”: a face din adevărul credinței măsura vieții noastre de fiecare zi.
Nu este de ajuns să cunoaștem adevărul
Există o mare deosebire între a ști un adevăr și a-l primi în inimă. Omul poate cunoaște multe despre credință, poate citi Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți, poate vorbi frumos despre Dumnezeu și totuși viața lui să rămână aproape neschimbată.
Sfântul Teofan Zăvorâtul explică limpede: „Ce înseamnă «a umbla întru adevăr»? Înseamnă că, după ce ai primit adevărul în inimă, să-ți păstrezi gândurile și simțirile așa cum o cere adevărul.”
Așadar, adevărul creștin nu este doar ceva ce trebuie cunoscut, ci ceva ce trebuie trăit.
Dacă spunem că Dumnezeu există, dar trăim ca și cum El ar fi absent, adevărul încă nu a pătruns până în adâncul inimii. Dacă spunem că ne încredem în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, dar deznădejdea ne stăpânește la cea mai mică încercare, credința noastră are încă nevoie să crească.
„A umbla întru adevăr” înseamnă tocmai această unire dintre ceea ce credem și ceea ce trăim.
Să trăim înaintea lui Dumnezeu
Primul exemplu dat de Sfântul Teofan este unul fundamental: Dumnezeu este pretutindeni și vede toate.
Creștinul cunoaște acest adevăr. Îl mărturisește chiar prin rugăciunile sale. Dar ce s-ar întâmpla dacă l-ar primi cu adevărat în inimă?
Sfântul spune că omul ar începe să se poarte, atât în cele văzute, cât și în cele lăuntrice, ca și cum Dumnezeu Însuși ar fi înaintea lui și ar vedea tot ceea ce se petrece în sufletul său.
Această conștiință a prezenței lui Dumnezeu poate schimba întreaga viață.
Câte cuvinte aspre nu ar mai fi rostite dacă ne-am aminti, înainte de a le spune, că Dumnezeu este de față! Câte judecăți asupra aproapelui s-ar opri înainte de a prinde rădăcini! Câte fapte săvârșite în ascuns ar fi părăsite dacă omul și-ar aminti că înaintea lui Dumnezeu nu există nimic ascuns!
Dar prezența lui Dumnezeu nu trebuie înțeleasă numai ca o amenințare sau ca o permanentă supraveghere. Pentru omul credincios, ea este mai ales izvor de mângâiere.
Dacă Dumnezeu este pretutindeni, atunci nu există loc în care să fim cu adevărat singuri. El este cu noi în biserică, dar și acasă. Este cu noi în clipele luminoase, dar și în boală, în necaz, în singurătate și în nedreptățile pe care le suferim.
A umbla în acest adevăr înseamnă a trăi permanent înaintea lui Dumnezeu.
Fără Dumnezeu nu putem face nimic
Sfântul Teofan amintește apoi un alt adevăr: Dumnezeu ține toate, iar fără ajutorul Lui nu putem izbuti nimic cu adevărat bun.
Și acesta este un lucru pe care îl mărturisim ușor. Mult mai greu este însă să-l transformăm în fel de viață.
De multe ori ne facem planurile singuri, ne punem nădejdea numai în propriile puteri și Îl chemăm pe Dumnezeu abia atunci când lucrurile nu mai merg după voia noastră.
Omul care umblă întru adevăr începe altfel. El se roagă înainte de lucrare, nu numai după ce a apărut necazul. Cere luminare înainte de a lua o hotărâre. Îi mulțumește lui Dumnezeu pentru izbândă și nu socotește succesul numai meritul său.
Aceasta nu înseamnă pasivitate. Credința nu ne învață să stăm cu mâinile încrucișate așteptând ca Dumnezeu să facă în locul nostru ceea ce ne revine nouă.
Creștinul muncește, se ostenește, caută soluții, își împlinește responsabilitățile, dar știe că puterea, viața, vremea și toate împrejurările sunt daruri primite.
De aici se naște smerenia.
Când lucrurile merg bine, omul nu se înalță peste ceilalți. Când lucrurile nu ies așa cum și-ar fi dorit, nu cade imediat în deznădejde. El încearcă să primească și cele neașteptate cu credința că viața sa nu a ieșit din mâinile lui Dumnezeu.
A primi ceea ce vine cu credință
Sfântul Teofan spune că acela care primește adevărul purtării de grijă dumnezeiești va primi ceea ce i se întâmplă „ca venind din mâna Domnului”.
Această învățătură cere mult discernământ. Nu înseamnă că orice rău săvârșit de oameni devine bun și nici că Dumnezeu este autorul păcatului sau al nedreptății.
Înseamnă că nici măcar în mijlocul încercării omul nu se socotește abandonat de Dumnezeu.
Există situații ale căror rosturi nu le înțelegem. Uneori ne rugăm pentru ceva și primim altceva. Alteori o ușă pe care o doream deschisă se închide. Pierdem lucruri, ocazii sau planuri pe care le consideram indispensabile.
Credința nu ne cere să spunem că durerea nu doare. Ne cheamă însă să nu transformăm durerea în deznădejde.
Uneori abia după ani înțelegem de ce anumite lucruri nu s-au petrecut după dorința noastră. Alteori poate că nu vom înțelege niciodată în această viață.
A umbla întru adevăr înseamnă și a putea spune în astfel de clipe: „Doamne, eu nu înțeleg, dar mă încred în Tine.”
Gândul la moarte nu este chemare la tristețe
Al treilea adevăr amintit de Sfântul Teofan este poate cel pe care omul contemporan încearcă cel mai mult să-l uite: viața pământească se va sfârși.
Moartea poate veni într-un ceas pe care nu-l cunoaștem, iar omul se va înfățișa înaintea lui Dumnezeu.
Sfântul Teofan spune că cel care primește acest adevăr în inimă va trăi ca și cum chiar în clipa de față ar putea fi chemat înaintea Judecății lui Dumnezeu.
La prima vedere, un asemenea gând poate părea înfricoșător. În duhul creștin însă, pomenirea morții nu este o invitație la disperare, ci la trezvie.
Când omul își amintește că timpul este limitat, începe să vadă altfel lucrurile.
Mai merită să păstreze ani întregi o ură? Mai merită să sacrifice pacea familiei pentru orgoliu? Mai merită să amâne spovedania, rugăciunea și împăcarea? Mai merită să-și petreacă întreaga viață adunând lucruri pe care într-o zi le va lăsa în urmă?
Gândul morții așază lucrurile în adevărata lor măsură.
Nu ne spune că viața nu are valoare. Dimpotrivă, ne arată cât de prețioasă este fiecare zi.
Adevărul trebuie să coboare din minte în inimă
Marea luptă duhovnicească se petrece tocmai aici: între ceea ce știm și ceea ce trăim.
Știm că trebuie să iertăm, dar păstrăm supărarea. Știm că Dumnezeu ne vede, dar păcătuim în ascuns. Știm că trebuie să ne rugăm, dar găsim timp pentru aproape orice altceva. Știm că viața este scurtă, dar amânăm îndreptarea ca și cum am avea înaintea noastră un număr nesfârșit de zile.
De aceea, adevărul trebuie coborât din minte în inimă.
Acest lucru nu se petrece într-o singură zi. Este lucrarea unei vieți întregi, prin rugăciune, pocăință, participarea la viața Bisericii, citirea Sfintei Scripturi, spovedanie, împărtășire cu binecuvântare și lupta atentă cu propriile patimi.
Cu timpul, ceea ce la început era doar o învățătură cunoscută poate deveni o realitate trăită.
Cum putem începe să umblăm întru adevăr?
Putem începe prin lucruri foarte simple.
Dimineața, înainte de grijile zilei, să ne amintim că Dumnezeu este de față. Înaintea unei hotărâri, să-I cerem luminare. Când vine un necaz, înainte de revoltă și deznădejde, să rostim o rugăciune. Când suntem ispitiți să păcătuim în ascuns, să ne amintim că nimic nu este ascuns înaintea lui Dumnezeu. Iar seara să ne cercetăm conștiința: am trăit astăzi potrivit cu ceea ce spun că eu cred?
Această întrebare simplă poate deveni începutul unei mari schimbări.
Credința încetează astfel să fie numai o parte a programului nostru și începe să cuprindă întreaga viață.
Să facem din adevăr viață
„A umbla întru adevăr” nu înseamnă numai a apăra adevărul prin cuvinte și nici numai a cunoaște corect învățătura de credință. Înseamnă a ne așeza întreaga viață sub lumina adevărului lui Dumnezeu.
Dacă credem că Dumnezeu este pretutindeni, să trăim înaintea Lui. Dacă credem că fără El nu putem face nimic, să-I cerem ajutorul. Dacă credem în purtarea Lui de grijă, să nu ne lăsăm biruiți de deznădejde. Dacă știm că viața aceasta are un sfârșit, să nu amânăm pocăința, iertarea și iubirea.
Atunci adevărul nu va mai fi doar ceva despre care vorbim. Va deveni calea pe care mergem.
Iar întrebarea cea mai folositoare nu va mai fi doar: „Cunosc eu adevărul?”, ci și: „Trăiesc astăzi potrivit adevărului pe care îl mărturisesc?”