„Eu nu mă închin materiei, ci mă închin Creatorului materiei, Care S-a făcut pentru mine materie şi a primit să locuiască în materie şi Care a săvârşit mântuirea mea prin materie, şi nu voi înceta să cinstesc materia, prin care s-a lucrat mântuirea mea”. (Sfantul Ioan Damaschin)
În fața icoanei, creștinul nu se oprește doar pentru a admira o reprezentare artistică, ci pentru a se ruga și pentru a-și îndrepta mintea către Dumnezeu și către sfinții Săi. De aceea, icoana este adesea numită o „fereastră către cer”, fiind mărturisirea în culori a adevărului că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om și a intrat cu adevărat în istorie.
Dar care sunt cele mai vechi icoane creștine? Tradiția Bisericii păstrează mărturii despre chipuri sfinte a căror origine este legată chiar de vremea Mântuitorului și a Apostolilor. Între acestea se află Sfânta Mahramă sau Sfânta Năframă, icoana trimisă regelui Avgar și primele reprezentări ale Maicii Domnului, atribuite Sfântului Apostol și Evanghelist Luca.
Icoana și începuturile creștinismului
Pentru a înțelege vechimea icoanelor, trebuie să ne întoarcem la primele veacuri creștine. Biserica trăia atunci într-o lume în care imaginile aveau un rol important, însă creștinii au dat reprezentării sacre un înțeles cu totul nou.
Temeiul icoanei se găsește în însăși Întruparea Mântuitorului. Dumnezeu Cel nevăzut S-a făcut văzut în Persoana lui Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu a primit trup omenesc, a trăit printre oameni, a fost văzut și atins, a pătimit, a murit și a înviat.
Din acest motiv, reprezentarea chipului lui Hristos nu înseamnă încercarea de a-L înfățișa pe Dumnezeu în ființa Sa nevăzută, ci mărturisirea faptului că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut cu adevărat om.
Primele secole creștine ne-au lăsat numeroase reprezentări simbolice: peștele, ancora, Bunul Păstor, vița-de-vie sau monograma lui Hristos. În paralel, tradiția bisericească păstrează amintirea unor icoane ale Mântuitorului și ale Maicii Domnului legate de perioada apostolică.
Sfânta Năframă și chipul nefăcut de mână omenească
Între cele mai vechi reprezentări ale Domnului Iisus Hristos, tradiția creștină acordă un loc deosebit Sfintei Năframe, cunoscută și prin expresia „chip nefăcut de mână omenească”.
Această tradiție este legată de regele Avgar al Edesei. Potrivit relatărilor păstrate în tradiția creștină, Avgar era bolnav și, auzind despre minunile săvârșite de Iisus, a dorit să-L vadă și să primească vindecare. Tradiția spune că Mântuitorul Și-a imprimat chipul pe o pânză, care a ajuns apoi la Avgar.
În unele mărturii tradiționale este amintită și o icoană trimisă de Domnul regelui, purtând inscripția: „Dumnezeu din Dumnezeu, dumnezeiască minune”.
Sfânta Năframă a dobândit o importanță deosebită în iconografia ortodoxă. Chipul Mântuitorului reprezentat frontal, cu privirea îndreptată către cel care se roagă, a devenit unul dintre modelele fundamentale pentru reprezentările ulterioare ale lui Hristos.
Dincolo de problema datării istorice a obiectului propriu-zis, sensul teologic al tradiției este limpede: Hristos are un chip omenesc real, deoarece Întruparea Sa a fost reală. Icoana nu prezintă o idee abstractă despre Dumnezeu, ci mărturisește Persoana Fiului lui Dumnezeu Care S-a făcut om pentru mântuirea lumii.
Icoana regelui Avgar
Povestirea despre Avgar a avut o răspândire extraordinară în creștinismul răsăritean. Edessa, cetate importantă a creștinismului timpuriu, a fost asociată vreme îndelungată cu păstrarea chipului Mântuitorului.
Tradiția referitoare la această icoană este importantă și pentru că arată cât de veche este cinstirea chipului lui Hristos în conștiința creștină. Imaginea Mântuitorului nu era privită ca un simplu portret, ci ca o mărturisire vizibilă a credinței.
Sfânta Năframă și tradiția icoanei lui Avgar au servit drept repere pentru reprezentarea chipului Domnului de-a lungul veacurilor. De aici se explică și asemănarea fundamentală dintre numeroase icoane ortodoxe ale Mântuitorului: părul, barba, chipul solemn și privirea pătrunzătoare păstrează un limbaj iconografic transmis din generație în generație.
Cele mai vechi reprezentări păstrate până astăzi
Este important să facem o distincție între tradiția bisericească despre primele icoane și obiectele creștine care pot fi datate astăzi prin metode istorice și arheologice.
Din primele veacuri s-au păstrat reprezentări creștine în catacombe, pe sarcofage și în diferite spații de cult. Unele dintre cele mai cunoscute imagini creștine timpurii provin din catacombele Romei. Ele nu au încă întotdeauna forma icoanei bizantine clasice, dar arată că primii creștini foloseau imaginea pentru exprimarea credinței.
Printre cele mai vechi icoane propriu-zise păstrate se numără cele aflate la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” din Sinai. Unele datează din secolele al VI-lea și al VII-lea și sunt de o valoare excepțională. Celebră este icoana lui Hristos Pantocrator din Sinai, una dintre cele mai vechi reprezentări ale Mântuitorului păstrate aproape intacte.
Aceste icoane sunt importante și pentru că au supraviețuit perioadei iconoclaste, când numeroase reprezentări sfinte din Imperiul Bizantin au fost distruse.
Sfântul Evanghelist Luca și prima icoană a Maicii Domnului
Dacă primele icoane ale Mântuitorului sunt legate de Sfânta Năframă și de tradiția regelui Avgar, începuturile iconografiei Maicii Domnului sunt asociate, în tradiția ortodoxă, cu Sfântul Apostol și Evanghelist Luca.
Sfântului Luca îi sunt atribuite primele icoane ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Una dintre tradițiile cele mai cunoscute este legată de tipul iconografic numit „Povățuitoarea” sau „Hodighitria”.
În această reprezentare, Maica Domnului Îl ține pe Pruncul Iisus, iar prin gestul mâinii Îl arată lumii pe Hristos. De aici vine și numele de „Povățuitoarea”: Maica Domnului ne arată Calea, iar Calea este Fiul ei.
Tradiția atribuirii unor icoane Sfântului Luca nu trebuie înțeleasă doar în sensul realizării unui portret. Ea exprimă și legătura dintre mărturia apostolică și iconografie. Așa cum Evanghelistul Luca a vestit prin cuvinte viața Mântuitorului și a consemnat unele dintre cele mai importante momente legate de Maica Domnului, tradiția îl prezintă vestind aceeași taină și prin imagine.
Minunea ochilor Maicii Domnului
O frumoasă relatare transmisă în spiritualitatea ortodoxă și amintită de Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop vorbește despre felul în care Sfântul Luca ar fi pictat chipul Maicii Domnului.
Potrivit acestei tradiții, Evanghelistul a pictat trăsăturile feței Preasfintei Fecioare, însă, dintr-o sfială profundă, nu îndrăznea să îi zugrăvească ochii. Respectul față de Maica Mântuitorului îl făcea să amâne încheierea icoanei.
În cele din urmă, neștiind cum să continue, ar fi pus icoana deoparte. A doua zi, Maica Domnului i-ar fi cerut să aducă chipul pe care îl pictase. Atunci Sfântul Luca a descoperit cu uimire că ochii erau deja zugrăviți și aveau o frumusețe deosebită.
Dincolo de caracterul minunat al relatării, mesajul ei duhovnicesc este profund. Icoana se naște din credință, rugăciune și smerenie. Iconarul nu urmărește doar asemănarea fizică, ci caută să slujească prin culori unei realități duhovnicești.
De ce sunt importante vechile icoane pentru creștinul de astăzi?
Vechimea unei icoane nu este singurul motiv pentru care aceasta este cinstită. O icoană nu devine sfântă doar pentru că are sute sau mii de ani. Importanța ei vine din persoana reprezentată și din locul pe care îl ocupă în viața Bisericii.
Totuși, vechile icoane au o valoare aparte deoarece ne arată continuitatea credinței creștine. Creștinul care privește astăzi o icoană a lui Hristos Pantocrator sau a Maicii Domnului Povățuitoarea se întâlnește cu un limbaj al credinței transmis de-a lungul multor generații.
În același timp, icoanele ne reamintesc că sfințenia nu este o realitate îndepărtată. Chipurile Mântuitorului, Maicii Domnului și sfinților ne cheamă la rugăciune și la schimbarea vieții.
Creștinul ortodox nu se închină lemnului, culorilor sau materiei din care este realizată icoana. Cinstirea se îndreaptă către persoana reprezentată. Tocmai de aceea, icoana nu este un idol și nici un simplu obiect decorativ, ci o mărturie a comuniunii dintre Biserica de pe pământ și Biserica din cer.
Icoana, o Evanghelie în culori
Întrebarea „Care sunt cele mai vechi icoane creștine?” ne conduce atât spre istoria primelor comunități creștine, cât și spre tradiția vie a Bisericii.
Sfânta Năframă și icoana legată de regele Avgar ocupă un loc fundamental în tradiția despre reprezentarea chipului Mântuitorului. Primele icoane ale Maicii Domnului sunt asociate cu Sfântul Evanghelist Luca, iar tipul iconografic al Maicii Domnului Povățuitoarea a rămas până astăzi unul dintre cele mai iubite în Ortodoxie. Alături de aceste tradiții, vechile reprezentări creștine și icoanele păstrate în Sinai constituie mărturii istorice neprețuite despre dezvoltarea artei sacre.
Icoana unește astfel istoria cu teologia și frumusețea cu rugăciunea. Ea vorbește fără glas despre Întrupare, despre sfințenie și despre chemarea omului la comuniunea cu Dumnezeu.
În fața unei icoane vechi, creștinul nu privește doar către trecut. El descoperă aceeași mărturisire de credință care a străbătut veacurile: Hristos S-a făcut om, Maica Domnului L-a purtat și L-a dăruit lumii, iar sfinții au arătat, prin viețile lor, că omul este chemat la Împărăția lui Dumnezeu.