În viața duhovnicească, omul se teme adesea de păcatele mari, de căderile evidente și de ispitele pe care le poate recunoaște cu ușurință.
Există însă și primejdii mai subtile. Ele nu vin întotdeauna cu zgomot și nici nu par, la început, atât de grave. Se strecoară încet în suflet, slăbesc voința, întunecă mintea și răcesc inima. Tocmai pentru că par neînsemnate, pot deveni extrem de periculoase.
Sfântul Marcu Pustnicul vorbește despre trei asemenea puteri, numindu-le „trei tari uriași ai diavolului”: uitarea, trândăvirea și neștiința. Acestea nu sunt simple slăbiciuni omenești, ci pot deveni adevărate temelii pe care se sprijină celelalte patimi.
De aceea, lupta creștinului nu se duce numai împotriva păcatului pe care îl vede, ci și împotriva rădăcinilor ascunse din care acesta se hrănește.
„Îmbrăcându-te întru puterea Sfântului Duh, prin toată rugăciunea și cererea, cu vitejie și cu bărbăție vei birui pe cei trei uriași gândiți”, ne învață Sfântul Marcu Pustnicul.
Cine sunt acești trei aliați ai celui rău și, mai ales, cum îi putem birui?
1. Uitarea, când omul nu-L mai are pe Dumnezeu înaintea ochilor
Prima primejdie este uitarea.
Nu este vorba despre uitarea firească a unor lucruri cotidiene, ci despre uitarea duhovnicească: omul uită de Dumnezeu, uită de suflet, uită de moarte, de judecată, de binefacerile primite și de scopul pentru care trăiește.
Poate continua să creadă în Dumnezeu, dar să-și petreacă aproape întreaga zi fără să se gândească la El. Se trezește preocupat de treburi, aleargă, muncește, se neliniștește, face planuri, se supără și se bucură, iar seara descoperă că Dumnezeu a rămas undeva la marginea vieții sale.
Aceasta este una dintre marile biruințe ale vrăjmașului: nu neapărat să-l facă pe om să spună că Dumnezeu nu există, ci să-l determine să trăiască ca și cum Dumnezeu nu ar exista.
Uitarea pregătește terenul pentru păcat. Când omul uită că Dumnezeu îl vede, păcatul devine mai ușor. Când uită binefacerile primite, apare nemulțumirea. Când uită propriile greșeli, începe să-i judece pe ceilalți. Când uită cât de scurtă este viața, se lipește cu toată puterea de lucrurile trecătoare.
Leacul indicat de Sfântul Marcu este pomenirea cea bună.
Creștinul trebuie să-și aducă mereu mintea înapoi la Dumnezeu. Rugăciunea de dimineață și de seară, chemarea Numelui lui Iisus în timpul zilei, citirea Sfintei Scripturi, participarea la Sfânta Liturghie și mulțumirea pentru binefacerile primite păstrează trează această pomenire.
Uneori este suficientă o rugăciune scurtă, spusă din inimă:
„Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”
O asemenea chemare poate opri mintea din risipire și o poate întoarce spre Cel de la Care vine viața.
2. Trândăvirea, glasul care îți spune mereu: „Mai târziu”
Al doilea aliat este trândăvirea.
Ea este deosebit de primejdioasă pentru că rareori îi spune omului: „Nu te mai ruga niciodată”. Mai curând îi șoptește: „Nu acum”.
Te vei ruga mai târziu. Vei începe să citești mâine. Te vei spovedi altădată. Vei ierta când vei fi pregătit. Vei renunța la acel păcat după ce se vor liniști lucrurile. Și astfel trec zilele, lunile și uneori anii.
Trândăvirea duhovnicească nu înseamnă numai lipsa activității. Un om poate fi foarte ocupat și, cu toate acestea, să fie trândav în privința sufletului său. Poate avea energie pentru serviciu, călătorii, telefon, distracție și nenumărate preocupări, dar să simtă o greutate extraordinară atunci când trebuie să stea zece minute la rugăciune. Aici se vede viclenia acestei patimi.
Pentru orice altceva găsim timp. Pentru Dumnezeu rămâne ceea ce prisosește.
Sfântul Marcu Pustnicul pune împotriva trândăvirii osârdia, adică râvna cea bună, hotărârea de a lucra pentru mântuire.
Nu trebuie să așteptăm întotdeauna să avem dispoziție pentru rugăciune. Uneori trebuie să ne rugăm tocmai atunci când nu avem chef să ne rugăm. Nu trebuie să așteptăm momentul perfect pentru a face binele, deoarece momentul perfect poate să nu vină niciodată.
Viața duhovnicească se construiește și prin lucruri mici făcute cu statornicie: o rugăciune spusă cu atenție, câteva pagini dintr-o carte folositoare, o faptă de milostenie, o împăcare, o participare mai atentă la slujbă.
Harul lui Dumnezeu lucrează și prin statornicia omului.
3. Neștiința, întunericul în care răul pare bine
Al treilea uriaș este neștiința.
Aceasta poate fi chiar mai primejdioasă decât celelalte două, deoarece omul care nu cunoaște adevărul poate ajunge să numească binele rău și răul bine.
Nu orice părere personală este adevăr. Nu orice lucru acceptat de societate este automat folositor sufletului. Nu orice dorință trebuie urmată numai pentru că este puternică.
Omul are nevoie de luminare.
Sfântul Marcu vorbește despre „cunoștința cea luminată”, prin care sufletul alungă întunericul neștiinței. Această cunoaștere nu înseamnă acumularea rece de informații religioase. Poți cunoaște multe lucruri despre credință și totuși să fii departe de Dumnezeu.
Adevărata cunoaștere duhovnicească îl ajută pe om să se vadă pe sine, să deosebească binele de rău și să înțeleagă voia lui Dumnezeu.
De aceea avem nevoie de Evanghelie, de învățătura Bisericii, de scrierile Sfinților Părinți, de sfatul duhovnicului și, mai presus de toate, de rugăciune pentru luminarea minții.
Una dintre cele mai periculoase forme ale neștiinței este aceea în care omul crede că știe deja tot ce îi trebuie.
Când nu mai întreabă, nu mai caută și nu mai primește sfat, devine prizonierul propriei judecăți.
Smerenia spune altceva: „Doamne, luminează-mă, pentru că singur pot greși.”
Cei trei aliați lucrează împreună
Uitarea, trândăvirea și neștiința nu lucrează separat. De cele mai multe ori se sprijină una pe alta.
Omul uită de Dumnezeu, apoi devine trândav în rugăciune, iar lipsa rugăciunii și a vieții duhovnicești îl lasă în neștiință.
Sau, invers, neștiința îl face să nu vadă primejdia păcatului. Pentru că nu vede primejdia, amână îndreptarea. Iar amânând mereu, ajunge să uite cu totul de lupta sa.
Așa se formează un cerc periculos.
Tocmai de aceea Sfântul Marcu le numește temelii ale celorlalte patimi. Ele pregătesc terenul pe care pot crește mândria, iubirea de bani, desfrânarea, mânia, judecarea aproapelui, invidia și celelalte răni sufletești.
Dar Sfântul nu ne lasă fără arme.
Împotriva uitării pune pomenirea cea bună.
Împotriva neștiinței pune cunoștința luminată.
Împotriva trândăvirii pune osârdia cea bună.
Iar peste toate acestea așază rugăciunea și ajutorul lui Dumnezeu.
Biruința începe în adâncul inimii
Un lucru esențial din cuvântul Sfântului Marcu este chemarea de a intra „întru adâncurile inimii”.
Creștinismul nu este doar corectarea comportamentului exterior. Este vindecarea inimii.
Putem părea liniștiți în exterior și să purtăm furtună înăuntru. Putem vorbi frumos și să judecăm în inimă. Putem împlini anumite rânduieli și, totuși, mintea noastră să fie departe de Dumnezeu.
De aceea este necesară luarea-aminte.
Ce gând mă stăpânește? De ce amân rugăciunea? De ce mă tulbur atât de ușor? Ce am uitat? Ce adevăr nu vreau să văd?
Aceste întrebări, puse cu sinceritate și fără deznădejde, pot deveni începutul vindecării.
Biruința nu vine însă numai prin puterea voinței. Sfântul Marcu subliniază limpede: lupta se poartă cu ajutorul lui Dumnezeu, prin rugăciune și prin puterea Sfântului Duh.
Creștinul luptă, dar nu luptă singur.
Nu lăsa sufletul să adoarmă
Cei mai primejdioși dușmani nu sunt întotdeauna cei pe care îi vedem venind. Uneori sunt tocmai aceia cu care ne-am obișnuit.
„Am uitat.”
„Nu am avut chef.”
„Nu știam.”
Spuse despre lucruri mărunte, aceste cuvinte par nevinovate. Transformate însă într-un mod de viață duhovnicească, ele pot îndepărta încet sufletul de Dumnezeu.
De aceea, cuvântul Sfântului Marcu Pustnicul rămâne atât de actual: ferește-te de uitare, de trândăvire și de neștiință.
Păstrează pomenirea lui Dumnezeu. Caută adevărul. Nu amâna binele.
Iar când simți că puterile tale sunt puține, nu abandona lupta. Tocmai atunci este vremea rugăciunii.
Pentru că biruința asupra acestor trei aliați nu se dobândește prin mândria celui care se crede puternic, ci prin smerenia celui care știe de unde îi vine puterea.
Cu rugăciune, trezvie, osârdie și ajutorul harului dumnezeiesc, uitarea poate fi înlocuită de pomenirea lui Dumnezeu, neștiința de luminare, iar trândăvirea de râvnă.
Și atunci sufletul începe din nou să se trezească, să vadă și să meargă cu hotărâre pe calea mântuirii.