Nu orice gând care ne tulbură atenția este păcat și nu orice abatere a minții de la rugăciune înseamnă că ne-am îndepărtat de Dumnezeu.
Părinții Bisericii au cercetat cu multă finețe lucrarea minții și au arătat că trebuie să învățăm să deosebim gândurile, nu să ne înspăimântăm de simpla lor apariție. Evagrie Ponticul vorbește despre trei feluri de gânduri: îngerești, omenești și drăcești. Înțelegerea acestei deosebiri poate aduce multă pace celui care se luptă cu risipirea minții, mai ales în vremea rugăciunii.
Nu orice gând care apare în minte este păcat
Una dintre luptele cele mai delicate ale vieții duhovnicești se poartă în mintea omului. Uneori, nici nu este nevoie să se întâmple ceva grav în exterior pentru ca sufletul să-și piardă pacea. Un gând repetat, o bănuială, o teamă, o amintire sau o închipuire pot ajunge să ne stăpânească.
De aici apare uneori și o greșeală: omul ajunge să considere păcat aproape orice mișcare a minții sale. Dacă se roagă și își amintește de o problemă, crede că a păcătuit. Dacă în timpul slujbei îi vine în minte o grijă de acasă, se tulbură. Dacă un gând nedorit apare fără voia lui, se poate învinovăți pentru simplul fapt că acel gând a existat.
Însă simpla apariție a unui gând nu trebuie confundată cu învoirea cu el.
Arhimandritul Teofil Părăian atrăgea atenția tocmai asupra acestei exagerări. Chiar dacă în timpul rugăciunii apar gânduri străine de rugăciune și tocmai atunci pot ieși mai limpede la suprafață patimile și preocupările ascunse în noi, aceasta nu înseamnă că fiecare asemenea gând este, prin el însuși, pătimaș.
Este o deosebire esențială. Altfel, omul poate transforma însăși lupta pentru rugăciune într-un izvor de neliniște.
Învățătura lui Evagrie Ponticul despre cele trei feluri de gânduri
În scrierile lui Evagrie Ponticul cuprinse în primul volum al Filocaliei întâlnim o distincție de mare folos pentru viața duhovnicească. Gândurile pot fi privite ca fiind de trei feluri: îngerești, omenești și drăcești.
Această împărțire ne ajută să înțelegem că nu obiectul la care ne gândim hotărăște întotdeauna calitatea duhovnicească a gândului. Contează și felul în care ne raportăm la acel lucru.
Același lucru poate fi privit curat, indiferent sau pătimaș.
Aurul, de exemplu, rămâne aur. Apa rămâne apă. Un om rămâne un om. Dar mintea noastră se poate raporta la fiecare dintre acestea în moduri foarte diferite.
Aici începe adevărata lucrare a discernământului.
Gândurile drăcești, când lucrurile sunt privite prin patimă
În explicația oferită de părintele Teofil Părăian, gândurile drăcești sunt gândurile unite cu patimile. Ele nu ne prezintă pur și simplu o realitate, ci o leagă de o mișcare pătimașă din noi.
Te poți gândi, de pildă, la bani. Simplul fapt că te gândești la bani nu constituie lăcomie. Poate trebuie să plătești o datorie, să ajuți pe cineva sau să socotești cheltuielile familiei.
Dar același gând poate fi unit cu o dorință nestăpânită de îmbogățire, cu invidie față de cel care are mai mult, cu zgârcenie sau cu dorința de a dobândi ceva prin nedreptate. Atunci lucrul exterior este același, însă mișcarea lăuntrică este alta.
La fel se întâmplă cu multe dintre realitățile vieții.
Ne putem gândi la cineva fără răutate sau putem întreține în minte o judecată necruțătoare asupra lui. Ne putem aminti o nedreptate pentru a găsi o soluție sau putem retrăi neîncetat momentul pentru a hrăni mânia. Putem dori un lucru necesar sau putem ajunge robiți de dorința de a-l avea.
Patima schimbă felul în care mintea privește lucrurile.
De aceea, lupta duhovnicească nu constă în eliminarea oricărui gând, lucru imposibil omului, ci în curățirea raportării noastre la ceea ce apare în minte.
Gândurile omenești, lucrurile privite așa cum sunt
A doua categorie este cea a gândurilor omenești. Acestea sunt, în formularea transmisă de părintele Teofil, gânduri care nu sunt nici bune, nici rele în sine.
Exemplul apei este foarte simplu. Omul se poate gândi la apă pentru că îi este sete. Dar se poate gândi la apă și fără să-i fie sete. Se poate gândi la aur fără lăcomie, după cum se poate gândi la mâncare fără lăcomia pântecelui.
În viața de fiecare zi avem nenumărate asemenea gânduri: trebuie să mergem undeva, să cumpărăm ceva, să terminăm o lucrare, să vorbim cu cineva, să reparăm un obiect sau să rezolvăm o problemă.
Mintea omului lucrează. Faptul că ea se ocupă de realitățile vieții nu este în sine un rău.
Această înțelegere este deosebit de importantă pentru cei care se tulbură atunci când, în vremea rugăciunii, le apar asemenea preocupări. Desigur, omul este chemat să-și adune mintea și să revină la rugăciune. Dar nu trebuie să transforme fiecare distragere într-un motiv de deznădejde.
Poți observa gândul și te poți întoarce liniștit la rugăciune.
Nu este nevoie să porți un dialog nesfârșit cu el și nici să te cercetezi cu frică pentru simplul fapt că a apărut.
Gândurile îngerești, de la făptură către Dumnezeu
Există însă o treaptă mai înaltă: gândurile îngerești.
Aici omul nu numai că privește lucrurile fără patimă, ci prin ele se ridică spre Dumnezeu.
Părintele Teofil dă un exemplu foarte frumos: omul poate privi aurul și Îl poate slăvi pe Dumnezeu pentru frumusețea lucrurilor create de El. Realitatea văzută nu îl închide în ea însăși, ci îi deschide mintea către Creator.
Același lucru se poate petrece cu întreaga creație.
Privești cerul și Îl slăvești pe Dumnezeu. Vezi frumusețea unei flori și îți amintești de purtarea Lui de grijă. Primești o bucată de pâine și te gândești cu recunoștință la Cel care ți-a dăruit hrana. Întâlnești un om aflat în suferință și gândul tău se îndreaptă spre milostenie și rugăciune.
În acest fel, lumea nu mai este o piedică între om și Dumnezeu.
Dimpotrivă, creația poate deveni o scară către Creator.
Aceasta este una dintre frumusețile perspectivei ortodoxe asupra lumii: omul nu trebuie să disprețuiască făptura pentru a-L iubi pe Dumnezeu, ci este chemat să vadă în cele create darurile și lucrarea Lui.
Ce facem când vin gândurile în timpul rugăciunii?
Rugăciunea scoate adesea la lumină ceea ce există deja în noi. Când încercăm să ne liniștim, descoperim cât de agitată este mintea. Când încercăm să ne concentrăm asupra cuvintelor rugăciunii, vedem câte griji, dorințe, amintiri și frământări purtăm.
Această constatare nu trebuie însă să ne facă să renunțăm.
Un gând străin de rugăciune poate arăta o patimă, dar poate fi și o simplă preocupare omenească. Important este să nu îl hrănim atunci când ne îndepărtează de rugăciune. Îl lăsăm să treacă și ne întoarcem la Dumnezeu.
Cu timpul, omul începe să-și cunoască mai bine propria inimă. Observă ce gânduri revin, ce îl tulbură, ce îi stârnește mânia, invidia, mândria sau frica. Această cunoaștere de sine poate deveni început al pocăinței, dacă este unită cu rugăciunea, spovedania și căutarea vindecării duhovnicești.
Scopul nu este să ajungem obsedați de propriile gânduri, ci să dobândim discernământ asupra lor.
De la gândul obișnuit la gândul care ne apropie de Dumnezeu
Învățătura aceasta are și un sens profund optimist. Nu suntem chemați numai să respingem gândurile rele. Suntem chemați să transformăm felul în care privim lumea.
Un gând obișnuit poate deveni prilej de mulțumire.
Pâinea de pe masă poate naște recunoștință. Omul întâlnit pe drum poate deveni prilej de rugăciune. Frumusețea naturii poate deveni doxologie. Chiar și o încercare poate naște un gând către Dumnezeu: „Doamne, ajută-mă să trec prin aceasta fără să mă îndepărtez de Tine.”
Astfel înțelegem mai bine cuvintele părintelui Teofil: prin gândurile obișnuite omul se poate ridica la cele îngerești, iar prin gândurile îngerești se poate apropia de Dumnezeu.
Nu ni se cere să fugim de toate realitățile vieții, ci să învățăm să le privim cu o minte curățită de patimi și cu inima întoarsă către Dumnezeu.
Să ne păzim gândurile
Nu orice gând trebuie urmat, după cum nu orice gând care ne vine în minte trebuie să ne tulbure. Unele gânduri hrănesc patimile și trebuie îndepărtate, altele sunt simple mișcări ale minții, iar cele bune ne pot apropia de Dumnezeu.
Învățătura lui Evagrie Ponticul ne cheamă astfel la discernământ și la trezvie. Adevărata lucrare duhovnicească este să ne curățim mintea și să facem din gândurile bune o cale către Dumnezeu.