Trăim într-o lume care vorbește neîncetat despre pace, dar care pare să fi pierdut tocmai izvorul ei.
Omul caută liniștea în confort, în călătorii, în bani, în distracții și în nenumărate forme de evadare, însă sufletul rămâne adesea neliniștit. De ce? Pentru că adevărata pace nu este absența problemelor, ci prezența lui Dumnezeu în inima omului.
O lume care caută pacea, dar nu știe unde să o găsească
„Dacă nu este pace în sufletele oamenilor, nu este nici afară, între oameni”, spunea Ieromonahul Petroniu Tănase. În aceste puține cuvinte se află un adevăr pe care omul contemporan îl poate verifica privind atât în jurul său, cât și în propria inimă.
Niciodată omul nu a avut la îndemână atâtea mijloace prin care să-și facă viața mai ușoară. Putem străbate distanțe uriașe într-un timp foarte scurt, putem comunica instantaneu cu oameni aflați la mii de kilometri și putem avea acces, printr-un singur ecran, la o cantitate enormă de informații.
Și totuși, liniștea sufletească nu poate fi cumpărată și nici descărcată printr-o aplicație.
Omul poate avea o casă confortabilă și o inimă tulburată. Poate avea bani și să fie stăpânit de frica zilei de mâine. Poate fi înconjurat de oameni și să se simtă singur. Poate călători în cele mai frumoase locuri ale lumii și să poarte pretutindeni cu el aceeași neliniște.
Problema nu este că omul se odihnește, călătorește, muncește sau practică un sport. Toate acestea își pot avea rostul lor bun. Problema începe atunci când cerem lucrurilor trecătoare să ofere sufletului ceea ce numai Dumnezeu îi poate dărui.
Pacea lumii și pacea lui Hristos
Există o mare deosebire între pacea pe care o caută lumea și pacea despre care vorbește Evanghelia.
Înainte de Patimile Sale, Mântuitorul le spune ucenicilor:
„Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze. ” (Ioan 14, 27).
Aici se află cheia înțelegerii păcii creștine.
Pacea lui Hristos nu înseamnă că omul nu va mai întâmpina necazuri. Nu înseamnă că nu va mai plânge, că nu se va îmbolnăvi, că nu va fi nedreptățit sau că toate lucrurile se vor petrece după dorința sa.
Sfinții au avut pace chiar în mijlocul încercărilor. Mucenicii au avut pace înaintea morții. Cuvioșii au dobândit pace în lipsuri și nevoințe. De ce? Pentru că pacea lor nu depindea în primul rând de împrejurările exterioare, ci de legătura lor cu Dumnezeu.
Omul contemporan încearcă adesea să schimbe lumea din jur pentru a dobândi liniște înăuntru. Creștinismul ne arată și drumul invers: să începem vindecarea dinăuntru, pentru ca apoi această pace să se reverse și asupra celor din jur.
De unde vine tulburarea inimii?
Tulburarea nu vine numai din zgomotul lumii. Uneori, izvorul ei se află chiar în noi.
Mândria tulbură. Invidia tulbură. Judecarea aproapelui tulbură. Lăcomia tulbură. Neiertarea tulbură. Dorința de a avea întotdeauna dreptate tulbură. Patimile promit omului plăcere, dar îi lasă în urmă neliniște.
Câtă vreme inima este împărțită între Dumnezeu și patimi, omul nu poate avea pace deplină.
De aceea, pacea sufletească nu trebuie confundată cu o simplă stare psihologică de relaxare. Din perspectivă creștină, ea este legată de împăcarea omului cu Dumnezeu, cu aproapele și cu propria conștiință.
Sfântul Apostol Pavel numește pacea între roadele Duhului:
„Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, ” (Galateni 5, 22).
Prin urmare, pacea adevărată nu se fabrică prin tehnici omenești. Ea se cultivă printr-o viață în care omul Îi face loc lui Dumnezeu.
Căutăm liniștea pretutindeni, numai în inimă nu
Omul zilelor noastre fuge mult.
Fuge spre muncă, spre succes, spre distracție. Când rămâne singur, deschide televizorul sau telefonul. Când apare tăcerea, caută imediat un zgomot care să o umple. Uneori pare că omul se teme să rămână singur cu propriile gânduri.
Dar sufletul are nevoie și de tăcere.
În tăcere începem să vedem ceea ce zgomotul ascunde: păcatele noastre, rănile pe care le purtăm, oamenii pe care nu i-am iertat, binele pe care l-am amânat și distanța care s-a așezat între noi și Dumnezeu.
Tocmai de aceea rugăciunea este atât de importantă. Rugăciunea nu este o fugă din realitate, ci întoarcerea la realitatea cea mai adâncă a existenței noastre: aceea că viața noastră se află în mâinile lui Dumnezeu.
Câteva minute de rugăciune adevărată pot valora pentru suflet mai mult decât ore întregi de risipire.
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, această rugăciune simplă, rostită cu smerenie și atenție, poate deveni începutul întoarcerii inimii din împrăștiere către Dumnezeu.
Nu putem avea pace dacă nu iertăm
Una dintre cele mai grele poveri purtate de om este neiertarea.
Putem duce ani întregi în inimă cuvinte care ne-au rănit, nedreptăți, certuri și amintiri dureroase. Le repetăm în minte, purtăm dialoguri imaginare și ne tulburăm din nou pentru lucruri petrecute cu mult timp în urmă.
Iertarea creștină nu înseamnă să numim răul bine și nici să pretindem că o rană nu a existat. Înseamnă să nu lăsăm răul făcut de altcineva să devină stăpânul inimii noastre.
De aceea, Mântuitorul leagă atât de puternic rugăciunea de iertare. Nu putem cere cu sinceritate: „Și ne iartă nouă greșelile noastre”, dacă refuzăm cu încăpățânare orice iertare a aproapelui.
Uneori, primul pas către pace este tocmai acesta: să încetăm războiul pe care îl purtăm în inimă împotriva unui alt om.
Pacea lumii începe din inima omului
Ne rugăm la fiecare Sfântă Liturghie „pentru pacea de sus și pentru mântuirea sufletelor noastre” și „pentru pacea a toată lumea”.
Ordinea aceasta este profundă.
Biserica nu privește pacea doar ca pe o problemă diplomatică, socială sau politică. Războaiele mari sunt precedate de nenumărate războaie mici care se nasc în inimile oamenilor: ură, lăcomie, dorință de stăpânire, răzbunare, dispreț și mândrie.
Un om care nu se poate împăca nici măcar cu fratele său vorbește greu convingător despre pacea lumii.
De aceea creștinul este chemat să înceapă de aproape: în propria familie, în relația dintre soți, dintre părinți și copii, dintre frați, vecini și colegi.
Uneori pacea începe printr-un cuvânt foarte simplu: „Iartă-mă”.
Alteori începe atunci când alegem să tăcem în loc să răspundem mâniei cu mânie. Când nu răspândim o bârfă. Când refuzăm să judecăm. Când ne rugăm pentru omul care ne-a supărat.
Aceste lucruri pot părea mici, dar tocmai din asemenea alegeri se construiește pacea.
Întoarcerea la Dumnezeu
Sfânta Scriptură ne spune că la începutul creației:
„Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. ” (Facerea 1, 2).
Dumnezeu este izvorul vieții, al rânduielii și al păcii.
Fără Dumnezeu, omul încearcă să-și construiască singur pacea, dar constată că nu poate porunci inimii să fie liniștită.
Drumul către pace trece prin pocăință.
Spovedania sinceră, participarea la Sfânta Liturghie, rugăciunea, citirea Scripturii, postul, milostenia și împăcarea cu aproapele nu sunt simple îndatoriri religioase. Ele sunt căi prin care sufletul se curăță și se reașază în legătura sa firească cu Dumnezeu.
Nu trebuie să așteptăm să se liniștească întreaga lume pentru a începe.
Putem începe astăzi.
Putem opri pentru câteva clipe zgomotul. Putem face semnul Sfintei Cruci. Putem spune o rugăciune. Putem cere iertare. Putem ierta. Putem merge la spovedanie. Putem renunța la un păcat pe care îl tot îndreptățim. Pacea se naște din asemenea începuturi.
„Pacea Mea o dau vouă”
Oare este pace în sufletul omului de astăzi?
Adesea, nu. Dar aceasta nu înseamnă că omul este condamnat la neliniște.
Hristos continuă să ofere lumii aceeași pace pe care a făgăduit-o Apostolilor. El nu ne promite o viață fără încercări, ci o inimă care poate rămâne cu Dumnezeu chiar în mijlocul lor.
Poate că lumea nu se va liniști atunci când dorim noi. Poate că zgomotul, conflictele și neliniștile vor continua. Dar fiecare dintre noi poate începe să facă pace acolo unde are cu adevărat putere să lucreze: în propria inimă.
Să ne întrebăm, așadar, nu numai dacă este pace în lume, ci mai ales: Este pace în mine? M-am împăcat cu Dumnezeu? Mi-am iertat aproapele? Am cerut iertare celui pe care l-am rănit? Îi mai las lui Dumnezeu loc în inima mea?
Pentru că pacea adevărată nu începe la mesele marilor conducători ai lumii, ci în taina inimii omenești.
Iar când omul Îl primește cu adevărat pe Hristos în inimă, începe să înțeleagă cuvintele Sale:
„Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze. ” (Ioan 14, 27).
Aceasta este pacea pe care lumea o caută și pe care numai Dumnezeu o poate dărui.