În orice biserică ortodoxă, privirea credinciosului este atrasă, aproape inevitabil, către catapeteasmă.
Ea se înalță între naos și Sfântul Altar, purtând icoanele Mântuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfinților și ale marilor momente ale iconomiei dumnezeiești. La prima vedere, catapeteasma pare un perete împodobit cu icoane, menit să delimiteze două spații liturgice. În realitate, sensul ei este mult mai adânc. Ea nu este doar o despărțire, ci și o legătură; nu ascunde pur și simplu, ci descoperă; nu închide, ci deschide către taină.
Arhimandritul Maximos Constas o numește, în chip sugestiv, „un simbol al simbolurilor, o supraicoană sau o metaicoană, icoana tuturor icoanelor”. Această formulare ne ajută să înțelegem că nu avem înaintea ochilor o simplă construcție arhitecturală. Catapeteasma devine o reprezentare concentrată a întregii lumi create și a legăturii acesteia cu Împărăția lui Dumnezeu.
Ea se află tocmai acolo unde cele văzute se întâlnesc cu cele nevăzute, unde materia devine purtătoare a harului, iar imaginea trimite dincolo de sine, către prototipul pe care îl reprezintă.
Catapeteasma, hotarul dintre văzut și nevăzut
Unul dintre marile paradoxuri ale catapetesmei este faptul că ea desparte și unește în același timp. Din punct de vedere fizic, separă naosul de Sfântul Altar. Din punct de vedere liturgic și teologic, însă, tocmai această delimitare face posibilă exprimarea unei comuniuni.
În Ortodoxie, hotarul nu trebuie înțeles întotdeauna ca o ruptură. Există hotare care pregătesc întâlnirea. Ușa unei case desparte exteriorul de interior, dar tot prin ea intrăm. Pragul delimitează două spații, dar în același timp face posibilă trecerea dintre ele. În mod asemănător, catapeteasma arată că există o deosebire între realitatea imediat accesibilă simțurilor și taina dumnezeiască, fără ca între cele două să existe o separare absolută.
Acest adevăr este exprimat mai ales prin ușile catapetesmei. Ușile Împărătești sunt închise în anumite momente și deschise în altele, iar această alternanță are o profundă semnificație liturgică. Deschiderea lor nu este un simplu gest ceremonial, ci devine imaginea accesului dăruit omului către Împărăție.
Astfel, catapeteasma ne învață că taina nu este contrariul descoperirii. Dumnezeu rămâne necuprins, dar Se face cunoscut; rămâne nevăzut după ființa Sa, dar Se descoperă prin lucrările Sale și, mai presus de toate, prin Întruparea Fiului.
Universul iconografic al catapetesmei
Catapeteasma poate fi privită ca o singură mare icoană alcătuită din numeroase icoane. Fiecare chip zugrăvit are identitatea și semnificația sa, însă toate alcătuiesc împreună o mărturisire unitară.
Hristos ocupă locul central, pentru că El este centrul întregii vieți a Bisericii. Maica Domnului apare în legătură inseparabilă cu taina Întrupării, iar sfinții mărturisesc împlinirea chemării omului la comuniunea cu Dumnezeu. Icoanele praznicelor nu prezintă doar episoade succesive ale unei istorii trecute, ci descoperă iconomia mântuirii ca realitate vie a Bisericii.
De aceea, credinciosul nu privește catapeteasma asemenea unui vizitator aflat într-o galerie de artă. El se află în fața unei mărturisiri vizuale a credinței. Imaginea, cântarea, lumina, tămâia, cuvântul Scripturii și mișcarea liturgică se întâlnesc într-un singur act de rugăciune.
Putem înțelege astfel expresia „simbol al simbolurilor”. Catapeteasma adună simbolurile fără să le anuleze individualitatea și le așază într-o ordine orientată către Hristos. Ea devine o adevărată teologie în imagini.
Cartea scrisă pe ambele laturi
Maximos Constas propune o imagine de o remarcabilă forță: „Catapeteasma, precum o icoană cu două fețe, este astfel tabla de piatră a unei noi legi, înscrise pe față și pe spate; cartea tainică, scrisă pe ambele laturi, care va rămâne pecetluită până la sfârșitul veacurilor”.
Trimiterea la cartea pecetluită din Apocalipsă:
„Am văzut apoi, în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe tron, o carte scrisă înăuntru şi pe dos, pecetluită cu şapte peceţi. ”(Apocalipsa 5, 1), ne introduce în logica tainei.
Catapeteasma are, simbolic vorbind, două fețe: una îndreptată către lumea credinciosului și alta către altar. Ea aparține simultan spațiului descoperirii și celui al tainei.
Această dublă orientare exprimă însăși condiția simbolului creștin. Simbolul adevărat nu se epuizează în ceea ce vedem. El indică o realitate care îl depășește.
De aceea poate fi amintit aici cuvântul Sfântului Apostol Pavel:
„Cel ce ne-a învrednicit să fim slujitori ai Noului Testament, nu ai literei, ci ai duhului; pentru că litera ucide, iar duhul face viu.” (2 Corinteni 3, 6).
Nu forma materială este respinsă, ci oprirea exclusivă la exterior. Catapeteasma trebuie „citită” duhovnicește. Lemnul, culoarea, aurul, icoanele, ușile și gesturile liturgice nu sunt scopuri în sine. Ele devin ferestre către o realitate mai adâncă.
Ușile Împărătești și taina Maicii Domnului
În centrul catapetesmei se află Ușile Împărătești, iar iconografia lor ne conduce spre una dintre cele mai mari taine ale creștinismului: Buna Vestire. Arhanghelul Gavriil și Fecioara Maria sunt așezați de o parte și de alta a întâlnirii dintre cer și pământ.
Această alegere iconografică nu este întâmplătoare. Prin consimțământul Maicii Domnului:
„Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Şi îngerul a plecat de la ea. ” (Luca 1, 38), Cuvântul lui Dumnezeu intră în istoria omenească într-un mod cu totul nou. Cel necuprins Se lasă cuprins în pântecele Fecioarei, Cel nevăzut Se face văzut, iar Dumnezeu adevărat Se face și om adevărat.
Catapeteasma devine astfel imaginea acestui paradox. Maximos Constas o descrie drept „cea mai fină membrană de materialitate”, asemănând-o, în plan simbolic, cu taina trupului feciorelnic. Există un prag care rămâne pecetluit și care, în același timp, se deschide prezenței creatoare a lui Dumnezeu.
Buna Vestire zugrăvită pe Ușile Împărătești vestește tocmai trecerea imposibilului în posibil prin lucrarea lui Dumnezeu. Logosul trece pragul dintre dumnezeiesc și omenesc nu pentru a desființa firea omenească, ci pentru a o asuma și a o ridica la comuniunea cu Dumnezeu.
Mișcarea dintre Dumnezeu și om
Catapeteasma nu poate fi înțeleasă deplin dacă o privim doar static. Ea aparține Sfintei Liturghii, iar Liturghia este plină de mișcare: intrări și ieșiri, deschideri și închideri, cădire, binecuvântare, procesiune, rostire și răspuns.
În această dinamică poate fi văzută întâlnirea a două mișcări fundamentale: coborârea lui Dumnezeu către om și ridicarea omului către Dumnezeu. Maximos Constas vorbește despre „o întâlnire dintre două extazuri: extazul descendent al lui Dumnezeu către om și extazul ascendent al omului către Dumnezeu”.
Întreaga istorie a mântuirii poate fi contemplată prin această dublă mișcare. Dumnezeu vine către făptura Sa, iar omul este chemat să-I răspundă. Fiul lui Dumnezeu Se smerește și ia chip de rob, pentru ca omul să poată fi ridicat la viața dumnezeiască după har.
Catapeteasma devine locul vizibil al acestei întâlniri. Dinspre altar vine binecuvântarea, Evanghelia și Sfânta Împărtășanie; dinspre popor se înalță rugăciunea, cântarea și răspunsul credinței. Hotarul devine astfel loc de comuniune.
Catapeteasma și chemarea omului la transfigurare
Există și un sens profund antropologic al catapetesmei. Omul însuși trăiește la hotarul dintre văzut și nevăzut. Are trup material, dar este înzestrat cu suflet; aparține lumii create și, totuși, este chemat la comuniunea cu Creatorul.
În această perspectivă, catapeteasma vorbește și despre vocația omului. Așa cum materia catapetesmei poate purta chipurile sfinților și poate deveni limbaj al Împărăției, tot astfel trupul și întreaga viață omenească pot deveni purtătoare ale harului.
Creștinismul ortodox nu urmărește evadarea din lumea materială, ci transfigurarea ei. Pâinea și vinul devin, prin lucrarea Duhului Sfânt, Trupul și Sângele lui Hristos. Apa devine apă sfințită, untdelemnul devine purtător al binecuvântării, iar lemnul și culoarea slujesc întâlnirii cu realitatea reprezentată în icoană.
Catapeteasma mărturisește, așadar, că materia poate fi transparentă harului.
Dincolo de cele văzute
Catapeteasma este mai mult decât un element al arhitecturii bisericești: este hotar și poartă, icoană și taină, un adevărat „simbol al simbolurilor”. Ea îl cheamă pe credincios nu doar să privească, ci să vadă dincolo de cele zugrăvite, spre realitatea duhovnicească pe care acestea o descoperă.
Prin catapeteasmă se mărturisește că Dumnezeul Cel nevăzut S-a făcut văzut în Hristos, apropiindu-l pe om de Împărăția Sa. Astfel, ceea ce pare un hotar devine loc al întâlnirii: Dumnezeu coboară către om, iar omul este chemat să se înalțe către Dumnezeu.