Boala este una dintre încercările care îl așază pe om în fața propriei neputințe.
Atunci când trupul slăbește, când durerea tulbură liniștea zilelor și când apar neliniștea și teama, omul începe să privească altfel viața. Lucrurile care până ieri păreau importante își pierd din greutate, iar sufletul începe să caute un sprijin mai adânc. Pentru creștin, acest sprijin este Dumnezeu.
Sfântul Teofan Zăvorâtul oferă un îndemn de mare folos pentru vremea bolii: „Bolnavul este dator, mai înainte de orice, să se grăbească a se curăţi de păcat şi să se împace în conştiinţa sa cu Dumnezeu. Acest lucru netezeşte şi drumul lucrării binefăcătoare a medicamentelor.”
Aceste cuvinte nu ne îndeamnă să disprețuim medicina și nici să vedem în fiecare boală o pedeapsă pentru păcate. Dimpotrivă, ele ne arată că omul trebuie îngrijit în întregimea lui: și trupul are nevoie de vindecare, și sufletul are nevoie de pace. Iar când vine suferința, creștinul este chemat să se apropie mai mult de Dumnezeu prin rugăciune, pocăință, spovedanie și Sfânta Împărtășanie, cu binecuvântarea și îndrumarea duhovnicului.
Boala ne amintește cât de fragilă este viața
Câtă vreme omul este sănătos, poate ajunge ușor la impresia că are totul sub control. Își face planuri, aleargă după treburi, amână rugăciunea și uneori chiar împăcarea cu cei din jur. „Mai este timp”, își spune. Boala schimbă însă această perspectivă.
Un diagnostic, o suferință prelungită sau chiar câteva zile de neputință ne pot aminti că sănătatea nu este un bun pe care îl posedăm pentru totdeauna. Viața este dar, iar fiecare zi este primită de la Dumnezeu.
De aceea, vremea bolii poate deveni și vreme de cercetare a conștiinței. Nu pentru a căuta obsesiv o vină și nici pentru a trage concluzia greșită că Dumnezeu ne-a trimis suferința pentru un anumit păcat. Nu cunoaștem tainele proniei dumnezeiești și nu putem judeca astfel nici suferința noastră, nici pe a altora.
Putem însă să ne întrebăm: Cum este sufletul meu înaintea lui Dumnezeu? Port în mine păcate nespovedite? Sunt împăcat cu oamenii? Am rămas cu ură, ranchiună sau nedreptate față de cineva? Când m-am rugat ultima dată cu adevărat?
Astfel de întrebări pot transforma boala într-un prilej de întoarcere către Dumnezeu.
Mai întâi, împăcarea conștiinței cu Dumnezeu
Sfântul Teofan vorbește despre un lucru esențial: omul bolnav să se împace „în conștiința sa cu Dumnezeu”.
Păcatul apasă sufletul. Chiar dacă încercăm să-l uităm sau să-l justificăm, conștiința poate păstra povara lui. În vremea suferinței, această povară poate deveni și mai apăsătoare. De aceea, pocăința nu este o pedeapsă suplimentară pentru cel bolnav, ci o cale către eliberare.
A te pocăi înseamnă să recunoști sincer ceea ce ai greșit, să ceri iertarea lui Dumnezeu și să dorești schimbarea vieții. Iar această pocăință își găsește împlinirea sacramentală în Taina Spovedaniei.
În fața duhovnicului, creștinul nu vine pentru a demonstra că este bun, ci tocmai pentru că are nevoie de mila lui Dumnezeu. El își mărturisește păcatele cu sinceritate și primește dezlegarea, îndrumarea și ajutorul duhovnicesc de care are nevoie.
Pentru omul aflat pe patul suferinței, o spovedanie sinceră poate aduce o pace pe care niciun lucru material nu o poate oferi: pacea conștiinței împăcate cu Dumnezeu.
Spovedania nu este doar pentru cei aflați în primejdie de moarte
Există uneori obiceiul greșit de a chema preotul la un bolnav numai atunci când starea acestuia devine foarte gravă. Unii se tem chiar că prezența preotului îl va speria pe cel suferind, ca și cum venirea duhovnicului ar însemna că sfârșitul este aproape.
Pentru creștin, lucrurile ar trebui privite cu totul altfel.
Preotul nu vine să vestească moartea, ci să aducă mângâierea Bisericii și să-l ajute pe cel suferind să se apropie de Hristos. Spovedania, rugăciunea și, atunci când există pregătirea și binecuvântarea necesare, primirea Sfintei Împărtășanii sunt izvoare de întărire sufletească.
De aceea, apropierea de Sfintele Taine nu ar trebui amânată până în ultima clipă. Cu atât mai mult când boala este grea, omul are nevoie de pace, rugăciune și împăcare.
Sfântul Teofan Zăvorâtul amintește chiar exemplul unui medic care înțelegea această nevoie profundă a bolnavului:
„Am auzit că era un doctor de seamă care nu se apuca de tratament până ce bolnavul nu se spovedea şi nu se împărtăşea cu Sfintele Taine; şi cu cât era mai anevoie de vindecat boala, cu atât cerea mai stăruitor acest lucru.”
Cuvintele acestea ne amintesc că, atunci când ne îngrijim de sănătatea trupului, nu trebuie să uităm nici de suflet.
Credința și medicina nu sunt dușmani
Cuvintele Sfântului Teofan nu trebuie înțelese ca un îndemn la abandonarea tratamentului medical. Credința ortodoxă nu ne cere să alegem între rugăciune și medic, între spovedanie și tratament.
Medicamentele, intervențiile medicale și priceperea doctorilor pot deveni mijloace prin care Dumnezeu lucrează spre binele omului. Creștinul se poate ruga și, în același timp, poate urma cu responsabilitate tratamentul recomandat de medic.
Sfântul Teofan spune că împăcarea cu Dumnezeu „netezește și drumul lucrării binefăcătoare a medicamentelor”. Putem înțelege aceste cuvinte în primul rând duhovnicește: omul care și-a așezat conștiința înaintea lui Dumnezeu poate trece prin încercarea bolii cu mai multă pace, nădejde și răbdare.
Rugăciunea nu înlocuiește medicamentul, iar medicamentul nu poate înlocui rugăciunea. Medicul îngrijește trupul prin mijloacele științei medicale, iar Biserica îl însoțește pe om în căutarea vindecării sufletești și a comuniunii cu Dumnezeu.
Vindecarea pe care trebuie să o căutăm întotdeauna
Când suntem bolnavi, este firesc să cerem sănătate. Ne rugăm: „Doamne, vindecă-mă!” Și bine facem. Hristos Însuși a arătat milă celor bolnavi și a vindecat numeroși suferinzi.
Dar rugăciunea creștinului poate merge mai adânc: „Doamne, dacă este spre folosul meu, dă-mi sănătate, dar mai ales nu mă lăsa să mă depărtez de Tine.”
Există vindecări ale trupului după care omul uită repede de Dumnezeu. Dar există și suferințe prin care omul descoperă rugăciunea, pocăința, smerenia și iubirea pe care nu le cunoscuse înainte. Din această perspectivă, cea mai mare tragedie nu este boala trupului, ci îndepărtarea sufletului de Dumnezeu.
De aceea, în vreme de boală, este bine să cerem vindecarea trupească fără a neglija vindecarea lăuntrică.
Poate că avem pe cineva de iertat. Poate că trebuie să cerem noi înșine iertare. Poate că purtăm de ani întregi un păcat nemărturisit. Poate că am neglijat Sfânta Liturghie, rugăciunea și viața duhovnicească. Boala ne poate opri din alergarea noastră și ne poate pune înainte întrebarea pe care am tot amânat-o: Cum stau eu, astăzi, înaintea lui Dumnezeu?
Să nu așteptăm boala pentru a ne întoarce la Dumnezeu
Există însă un înțeles și mai adânc în cuvintele Sfântului Teofan. Dacă împăcarea cu Dumnezeu este atât de importantă în vreme de boală, de ce să așteptăm până atunci?
Pocăința nu este numai pentru bolnavi, bătrâni sau oameni aflați în primejdie. Ea este respirația întregii vieți creștine. În fiecare zi avem nevoie să ne cercetăm conștiința, să cerem iertare și să ne întoarcem inima către Dumnezeu.
Sănătatea este un dar pentru care se cuvine să-I mulțumim lui Dumnezeu, dar și un timp pe care să-l folosim cu folos pentru suflet. Să nu așteptăm să vină boala sau o încercare grea ca să ne amintim de rugăciune, de biserică ori de spovedanie. Dacă avem de cerut iertare cuiva, să nu amânăm, iar dacă ne apasă păcate nemărturisite, să căutăm împăcarea cu Dumnezeu.
Nu știm ce ne va aduce ziua de mâine. De aceea, cât avem sănătate și putere, să ne îngrijim și de suflet, apropiindu-ne de Dumnezeu nu doar atunci când suntem în suferință, ci în fiecare zi.
Pace pentru suflet, îngrijire pentru trup
Când boala intră în viața omului, primul gând este adesea îndreptat spre vindecarea trupului. Căutăm medicul potrivit, tratamentul potrivit și sperăm la însănătoșire. Toate acestea sunt firești și necesare.
Dar creștinul este chemat să nu uite că poartă în trupul său un suflet chemat la veșnicie.
De aceea, este bine să luăm aminte la îndemnul Sfântului Teofan Zăvorâtul: înainte de orice, bolnavul să caute curățirea de păcate și împăcarea conștiinței cu Dumnezeu. Să se roage, să se spovedească, să ceară iertare, să ierte și, după rânduiala Bisericii și sfatul duhovnicului, să se apropie de Sfintele Taine.
Apoi să primească și ajutorul medicilor cu nădejde și responsabilitate, fără să pună credința împotriva medicinei.
Căci sănătatea trupului este un mare dar, însă pacea sufletului împăcat cu Dumnezeu este un dar și mai mare. Iar omul care Îl are pe Hristos alături poate trece altfel chiar și prin încercarea bolii: cu rugăciune în locul deznădejdii, cu nădejde în locul fricii și cu încredințarea că, în sănătate și în suferință deopotrivă, viața lui se află în mâinile lui Dumnezeu.