Înfrânarea este adesea înțeleasă numai ca renunțare. Să nu mănânci prea mult, să nu bei peste măsură, să nu te mânii, să nu te lași biruit de pofte.
Sfântul Efrem Sirul ne arată că adevărata înfrânare începe atunci când omul dorește mai mult bunătățile cele veșnice decât plăcerile trecătoare:
„Cel cu adevărat înfrânat este cel care are poftă de nemuritoarele bunătăți, și către ele cu mintea căutând, de la toată pofta pătimașă se întoarce.”
Când sufletului i se face dor de Dumnezeu și de Împărăția Cerurilor, începe și lupta cu ceea ce îl ține legat de patimi. Înfrânarea devine astfel o alegere pentru cele care apropie omul de Dumnezeu.
Înfrânarea începe prin schimbarea dorinței
Creștinul nu este chemat să devină un om fără dorințe, fără bucurie și fără sensibilitate. Dimpotrivă. El este chemat să-și ridice dorința de la cele trecătoare spre cele veșnice.
Patima ne spune mereu: „Acum!”. Vrea plăcerea acum, răzbunarea acum, lauda acum, satisfacția acum. Nu are răbdare și nu privește către veșnicie. De aceea, înfrânarea înseamnă și puterea de a nu da fiecărei dorințe dreptul de a deveni faptă.
Când omul începe să guste pacea rugăciunii, bucuria iertării, liniștea unei conștiințe curate și frumusețea apropierii de Dumnezeu, descoperă treptat că există bucurii mai înalte decât satisfacerea imediată a unei pofte.
Nu te mai înfrânezi doar pentru că „nu ai voie”. Te înfrânezi pentru că nu vrei să pierzi ceva mai de preț.
Înfrânarea mâniei: să nu dai foc inimii pentru orice lucru
Sfântul Efrem vorbește limpede și despre înfrânarea mâniei: „a ține mânia și nu degrab a se aprinde”.
Cât de actuală este această învățătură! Omul poate posti de la mâncare și, în același timp, să nu postească deloc de la mânie. Poate să-și măsoare atent bucatele, dar să nu-și măsoare cuvintele. Poate renunța la anumite alimente, dar să nu renunțe la judecarea aproapelui.
Înfrânarea mâniei începe în acea clipă foarte scurtă dintre provocare și răspuns. Cineva ne spune un cuvânt greu. Cineva ne nedreptățește. Cineva nu ne acordă respectul pe care credem că îl merităm. În noi se aprinde ceva.
Tocmai acolo se poate lucra înfrânarea.
Să nu răspund imediat. Să nu spun tot ce îmi vine în minte. Să nu transform o supărare de câteva minute într-o rană care poate dura ani. Uneori, cea mai mare biruință duhovnicească a unei zile este un cuvânt pe care ai fi putut să-l spui, dar ai ales să-l taci.
Înfrânarea de la slavă: lupta cu dorința de a fi văzut
Există o foame mai subtilă decât foamea trupului: foamea de apreciere.
Sfântul Efrem numește și aceasta înfrânare: „a nu dori slavă, a nu căuta slavă, a nu se înălța, a nu căuta cinste și a nu se îngâmfa”.
Omului îi place să fie văzut, apreciat, felicitat și admirat. Chiar și faptele bune pot ajunge să fie hrănite de această dorință. Putem face un bine și, fără să recunoaștem, să așteptăm ca cineva să-l observe.
Înfrânarea de la slavă înseamnă să învățăm bucuria binelui făcut înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă oamenii nu îl văd.
Să faci bine și să nu anunți. Să ajuți și să nu amintești mereu că ai ajutat. Să primești o laudă fără să te hrănești din ea. Să fii trecut cu vederea fără să te prăbușești sufletește.
Este o libertate extraordinară să nu mai depinzi în fiecare zi de aplauzele oamenilor.
Înfrânarea gândurilor: nu orice gând trebuie primit
Lupta cu patimile nu începe întotdeauna prin fapte. De cele mai multe ori începe în minte.
Un gând vine și cere să fie primit. Dacă îl hrănim, se întărește. Dacă ne îndulcim cu el, începe să ne atragă. Dacă îl repetăm, poate deveni dorință, iar dorința poate ajunge faptă.
De aceea, Sfântul Efrem vorbește despre înfrânarea gândurilor și despre neînvoirea cu gândul care aprinde patimile.
Aceasta nu înseamnă că simpla apariție a unui gând nedorit ne face vinovați de el. Important este ce facem mai departe. Îl primim? Îl cultivăm? Îl transformăm într-o poveste pe care o repetăm în minte?
Viața duhovnicească cere trezvie.
Uneori trebuie să spunem simplu în inimă: „Gândul acesta nu-mi folosește”. Și să ne întoarcem mintea către rugăciune, către muncă, către un lucru bun. Nu fiecare gând care bate la ușa minții trebuie poftit în casă.
Înfrânarea la mâncare și băutură
Sfântul Efrem vorbește foarte concret și despre mâncare. Înfrânarea înseamnă să nu alergăm mereu după mese scumpe, după gusturi sofisticate și după satisfacerea fără măsură a pântecelui.
Creștinismul nu condamnă hrana. Pâinea este dar al lui Dumnezeu. Masa poate fi loc al comuniunii, al mulțumirii și al bucuriei. Problema apare atunci când darul ajunge să ne stăpânească.
Același principiu se aplică băuturii. Sfântul Efrem avertizează asupra beției, asupra căutării plăcerii și asupra lipsei de măsură. Este impresionant că el amintește măsura chiar și în privința apei. Mesajul este limpede: înfrânarea nu privește numai obiectul dorinței, ci relația noastră cu el.
Pot să mă opresc? Pot să spun „ajunge”? Pot să mulțumesc pentru puțin?
Într-o lume care ne îndeamnă permanent să vrem mai mult, puterea de a spune „îmi este de ajuns” devine o adevărată lucrare duhovnicească.
Înfrânarea simțurilor și a poftelor
Sfântul Efrem vorbește și despre „înfrânarea poftei și a dezmierdării celei rele”. Aici lupta devine foarte personală, pentru că fiecare om își cunoaște slăbiciunile.
Patima cere repetare. Cu cât este hrănită, cu atât cere mai mult. Promite mulțumire, dar lasă în urmă o foame și mai mare.
Înfrânarea face drumul invers.
La început poate fi grea. Omul simte că pierde ceva. Dar, pe măsură ce se eliberează de robia obiceiului, descoperă că de fapt câștigă: libertatea de a nu fi condus de fiecare impuls.
Nu trupul este dușmanul omului. Trupul este creația lui Dumnezeu și este chemat la sfințire. Problema apare când omul nu mai conduce dorințele sale, ci este condus de ele.
Adevărata înfrânare nu urăște trupul, ci îl așază în rânduială.
Secretul este să dorești ceva mai mult
Rămâne însă întrebarea: cum ne putem înfrâna atunci când patima pare foarte puternică?
Sfântul Efrem ne întoarce la început: „Cel cu adevărat înfrânat este cel care are poftă de nemuritoarele bunătăți”.
Aici este cheia.
Nu biruim întotdeauna o dorință numai luptând direct împotriva ei. Uneori o biruim crescând în noi o dorință mai mare.
Când îți dorești pacea lui Hristos mai mult decât satisfacția de a avea ultimul cuvânt, poți tăcea.
Când îți dorești curăția inimii mai mult decât plăcerea de câteva clipe, poți spune „nu”.
Când îți dorești smerenia mai mult decât admirația oamenilor, poți rămâne liniștit atunci când altcineva primește lauda.
Când îți dorești Împărăția Cerurilor mai mult decât confortul neîntrerupt al acestei lumi, postul începe să capete sens.
Înfrânarea nu mai este atunci numai o pierdere. Devine alegere.
Când inima privește spre Cer, patimile încep să pară mici
Nu ajungem la înfrânare desăvârșită într-o singură zi. Căderile pot exista, lupta poate fi lungă, iar unele obiceiuri se desprind greu de om. Important este să nu confundăm o cădere cu sfârșitul drumului.
Ne ridicăm, ne pocăim, cerem ajutorul lui Dumnezeu și continuăm.
Cu fiecare mică biruință, sufletul învață libertatea. Astăzi poate fi un cuvânt mânios pe care nu-l rostim. Mâine, o laudă pe care nu o mai căutăm. Altădată, o poftă căreia nu îi mai dăm ascultare. Aceste biruințe ascunse pot părea mici înaintea lumii, dar ele lucrează adânc în om.
Înfrânarea creștină nu înseamnă să renunți la bucurie
Înfrânarea înseamnă să alegi bucuria cea mare în locul plăcerilor trecătoare. Când sufletului îi este dor de Dumnezeu și de Împărăția Cerurilor, lupta cu patimile capătă un rost: renunți la ceea ce te îndepărtează de Dumnezeu pentru a dobândi cele veșnice.