De ce ne slăbește credința?

Photo of author

By Adrian Serban

Sunt momente în viața duhovnicească în care omul simte că nu mai are credința de altădată. Rugăciunea devine mai grea, inima pare rece, gândurile se împrăștie, iar apropierea lui Dumnezeu nu mai este simțită cu aceeași putere.

Ceea ce ieri aducea pace astăzi pare să nu mai miște sufletul. Și atunci apare o întrebare apăsătoare: ce putem face dacă slăbește credința?

Un răspuns de mare folos îl găsim în cuvintele Arhimandritului Arsenie Papacioc. Părintele atrage atenția asupra unui adevăr esențial: viața duhovnicească nu este lipsită de încercări, de urcușuri și coborâșuri. Important este ca, atunci când trecem prin uscăciune sufletească, să nu abandonăm lupta.

„Te mai părăsește harul ca să te smerești. Dar nu trebuie să-ți pierzi credința. Tu trebuie să fii mereu prezent”, spunea părintele.

Slăbirea râvnei nu înseamnă că Dumnezeu ne-a părăsit

Una dintre cele mai mari greșeli pe care le putem face este să credem că Dumnezeu ne-a părăsit numai pentru că nu-I mai simțim prezența ca înainte.

Credința nu trebuie confundată cu o stare sufletească plăcută. Există zile în care ne rugăm cu lacrimi și zile în care abia putem rosti câteva cuvinte. Sunt momente în care participarea la Sfânta Liturghie ne umple inima de pace și altele în care mintea fuge în toate direcțiile.

Această schimbare nu înseamnă neapărat că am pierdut tot ceea ce am dobândit.

Părintele Arsenie Papacioc vorbește chiar despre o „oscilație” întâlnită și în viețile sfinților: o ridicare și o coborâre, o alternanță între mângâiere și încercare. Dumnezeu poate îngădui uneori ca omul să nu mai simtă lucrarea harului cu aceeași intensitate, tocmai pentru a-l păzi de mândrie.

Cât de ușor ar putea omul să creadă: „Am ajuns la o măsură duhovnicească înaltă. Eu mă rog bine. Eu am credință. Eu sunt aproape de Dumnezeu”.

Tocmai acest „eu” poate deveni începutul căderii.

De aceea, încercarea ne poate învăța smerenia. Înțelegem că nu suntem puternici prin noi înșine și că viața duhovnicească nu este o performanță personală.

Nu te opri din rugăciune atunci când nu mai simți nimic

Când rugăciunea merge bine, este ușor să ne rugăm. Adevărata încercare începe atunci când rugăciunea devine grea.

Ce facem atunci? Continuăm.

Poate că nu mai avem căldura sufletească de ieri. Poate că mintea este atacată de gânduri. Poate că avem impresia că rugăciunea noastră nu trece de tavanul camerei. Și totuși, trebuie să rămânem înaintea lui Dumnezeu.

„Tu trebuie să fii mereu prezent”, spune Arhimandritul Arsenie Papacioc.

Aceste cuvinte pot deveni o adevărată regulă pentru perioadele de slăbire sufletească.

Nu ni se cere să producem singuri harul. Nu ni se cere să ne provocăm artificial anumite stări religioase. Ni se cere însă să nu părăsim locul luptei.

Să continuăm rugăciunea. Să mergem la biserică. Să ne spovedim. Să cerem sfatul duhovnicului. Să citim Sfânta Scriptură și scrierile folositoare. Să ne ridicăm după cădere.

Uneori, simplul fapt că omul continuă să se roage atunci când nu simte nicio mângâiere poate mărturisi o credință mai adâncă decât rugăciunea făcută în momentele de entuziasm.

Nu puterea noastră ne mântuiește, ci harul lui Dumnezeu

Există un alt cuvânt foarte important al Părintelui Arsenie:

„Că nu rezolvi atât de mult prin rugăciunea pe care o faci, ci prin harul lui Dumnezeu.”

Aceasta nu înseamnă că rugăciunea este lipsită de importanță. Dimpotrivă. Înseamnă că rugăciunea nu trebuie transformată într-o tehnică prin care omul crede că Îl poate obliga pe Dumnezeu să îi ofere ceva.

Noi ne rugăm pentru că avem nevoie de Dumnezeu.

Ne rugăm pentru că recunoaștem că fără ajutorul Lui suntem slabi. Rugăciunea însăși devine astfel o mărturisire a neputinței noastre și a nădejdii în mila dumnezeiască.

În perioadele în care credința pare slăbită, această înțelegere este cu atât mai importantă. Nu trebuie să ne măsurăm permanent progresul duhovnicesc și nici să verificăm obsesiv dacă „simțim” ceva.

Trebuie să-I spunem lui Dumnezeu, cu sinceritate: „Doamne, sunt aici. Sunt slab, dar nu vreau să plec de lângă Tine. Ajută-mă!”

O asemenea rugăciune simplă poate avea mai mult adevăr decât multe cuvinte rostite numai cu buzele.

Puterea rugăciunii lui Iisus

În lupta cu gândurile, Părintele Arsenie Papacioc îndeamnă la rostirea rugăciunii lui Iisus:

„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”

Este una dintre cele mai cunoscute și iubite rugăciuni ale tradiției ortodoxe. Puterea ei nu stă într-o repetare mecanică, ci în chemarea cu credință a Numelui Domnului.

Atunci când mintea este tulburată, când vin îndoieli sau ispite, omul poate reveni iar și iar la această rugăciune.

Nu trebuie să intrăm în dialog nesfârșit cu fiecare gând.

Unele gânduri devin mai puternice tocmai pentru că le acordăm prea multă atenție. În loc să analizăm fără încetare fiecare îndoială, putem întoarce mintea către Hristos:

„Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”

Astfel, centrul atenției nu mai este frica noastră, ci Dumnezeu.

Credința se vede și prin statornicie

Sfântul Apostol Pavel spune:

„Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa.” (Evrei 13, 7).

Părintele Arsenie Papacioc amintește acest cuvânt tocmai în legătură cu lupta și oscilațiile vieții duhovnicești.

Sfințenia nu se judecă după o singură zi și nici după o singură încercare. Omul se formează de-a lungul întregii vieți.

Astăzi poate cădea și mâine se poate ridica. Astăzi poate plânge, mâine poate primi mângâiere. Uneori se simte puternic, alteori descoperă cât este de neputincios.

Important este încotro merge.

Credința adevărată nu înseamnă absența oricărei lupte. Uneori credința înseamnă tocmai să mergi mai departe atunci când drumul devine greu.

Să rămâi lângă Hristos chiar dacă nu mai ai entuziasmul începutului.

Să spui „Doamne, ajută-mă!” chiar atunci când sufletul este rece.

Să nu transformi o perioadă de slăbiciune într-o despărțire de Dumnezeu.

Să nu ne speriem de lupta duhovnicească

Una dintre armele cele mai puternice ale ispitei este descurajarea. Omul cade într-un păcat și spune: „Nu mai sunt bun de nimic”. Se roagă fără atenție și concluzionează: „Nu mai am credință”. Trece printr-o perioadă de uscăciune și crede: „Dumnezeu m-a părăsit”.

Dar Părintele Arsenie ne spune simplu: „Nu trebuie să vă speriați”.

Dumnezeu cunoaște dorința adâncă a inimii omului.

Aceasta nu înseamnă că trebuie să devenim nepăsători față de păcat sau să ne justificăm slăbiciunile. Înseamnă însă că trebuie să deosebim pocăința de deznădejde.

Pocăința spune: „Am căzut, Doamne, ridică-mă!”

Deznădejdea spune: „Am căzut și nu mai are rost să mă ridic.”

Creștinul este chemat să aleagă prima cale.

Cât timp omul se întoarce spre Dumnezeu, lupta nu este pierdută.

Lupta durează toată viața

Poate că aceasta este lecția cea mai importantă: viața duhovnicească nu este un drum pe care, după o anumită etapă, nu mai există ispite.

„Luptă este toată viața, o ispită continuă”, spune Părintele Arsenie Papacioc.

Nu există vârstă la care omul să poată spune că nu mai are nevoie de trezvie, rugăciune, pocăință și har.

De aceea, atunci când credința slăbește, nu trebuie să declarăm lupta pierdută.

Să ne întoarcem la lucrurile simple: o rugăciune spusă cu atenție, participarea la slujbele Bisericii, spovedania sinceră, citirea câtorva versete din Evanghelie, iertarea aproapelui, o faptă bună făcută în ascuns.

Viața duhovnicească se reconstruiește adesea prin pași mici și statornici.

Rămâi înaintea lui Dumnezeu

Ce putem face dacă slăbește credința? Să nu ne îndepărtăm de Dumnezeu și să nu abandonăm rugăciunea. Chiar dacă nu mai simțim aceeași râvnă, să continuăm cu smerenie și nădejde.

Credința trece și prin încercări, dar tocmai atunci trebuie păzită. Părintele Arsenie Papacioc ne îndeamnă: „Nu trebuie să-ți pierzi credința. Tu trebuie să fii mereu prezent.”

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!