„Cum vom cuteza noi să ne semețim asupra celor care se vor pocăi, poate, și vor primi de la Atotputernicul Dumnezeu iertarea tuturor păcatelor?” – Sfântul Luca al Crimeei
Există o ispită care se strecoară ușor în suflet: aceea de a ne socoti mai buni decât ceilalți. Vedem greșelile aproapelui și ne grăbim să-l judecăm, uitând că noi vedem faptele, dar Dumnezeu vede inima.
Sfântul Luca al Crimeei ne îndeamnă să nu ne semețim asupra nimănui, căci nu știm cine se va pocăi și va primi iertarea lui Dumnezeu. Cuvintele sale sunt o chemare la smerenie, pocăință și, mai ales, la iubirea fiecărui om.
Nu știm cum este inima omului înaintea lui Dumnezeu
Judecăm adesea după ceea ce se vede. Un cuvânt nepotrivit, o patimă, o cădere, o nedreptate săvârșită cândva pot deveni, în ochii noștri, întreaga identitate a unui om. Nu mai vedem persoana, ci păcatul ei.
Dumnezeu însă nu privește omul astfel.
El cunoaște adâncul inimii, luptele nevăzute, lacrimile pe care nimeni nu le-a văzut, mustrările de conștiință, încercările repetate de ridicare și chiar începutul unei pocăințe pe care cei din jur încă nu o bănuiesc.
De aceea spune Sfântul Luca al Crimeei: „Să nu ne semețim asupra nimănui, să ne aducem aminte totdeauna de păcatele noastre și să iubim pe toți semenii noștri, până la unul, fiindcă nu știm cum este inima lor înaintea lui Dumnezeu.”
Câtă pace ar intra în viața noastră dacă am păstra permanent acest gând! În loc să ne întrebăm cât de vinovat este celălalt, să ne întrebăm cât de curată este propria noastră inimă. În loc să cercetăm păcatele aproapelui, să cercetăm câtă iubire, smerenie și milă există în noi.
Păcătosul de astăzi poate fi sfântul de mâine
Viețile sfinților sunt pline de răsturnări pe care judecata omenească nu le-ar fi putut anticipa. Oameni cu un trecut greu au ajuns, prin pocăință, la o viață de mare sfințenie.
Sfântul Luca amintește tocmai asemenea cazuri: tâlhari care săvârșiseră omoruri, dar care, atinși de harul lui Dumnezeu, și-au părăsit fărădelegile, au intrat în mănăstire și s-au pocăit ani îndelungați.
Pentru oameni, ei ar fi putut rămâne pentru totdeauna „tâlharii”, „ucigașii”, „păcătoșii”. Dumnezeu însă a văzut ceea ce puteau deveni.
Aceasta este una dintre marile taine ale pocăinței. Creștinismul nu spune că răul este lipsit de importanță și nici nu numește păcatul virtute. Dimpotrivă, tocmai pentru că păcatul este o rană atât de adâncă, pocăința este o schimbare atât de mare.
Omul nu este condamnat să rămână pentru totdeauna ceea ce a fost în cea mai rea zi a vieții sale.
Cât timp trăiește, există posibilitatea întoarcerii.
De aceea nu trebuie să deznădăjduim nici pentru noi înșine și nici pentru aproapele nostru.
Pocăința adevărată schimbă omul
„Numai pocăința adâncă ne curățește înaintea lui Dumnezeu”, spune Sfântul Luca al Crimeei.
Pocăința nu înseamnă numai părerea de rău pentru o faptă. Nu este doar emoția unui moment și nici simpla recunoaștere: „Am greșit”. În sensul ei duhovnicesc, pocăința presupune schimbarea direcției vieții.
Înseamnă să vezi păcatul, să nu-l mai îndreptățești, să ceri iertarea lui Dumnezeu și să începi lupta pentru a nu te întoarce la el.
Uneori această luptă durează ani. Alteori omul cade și se ridică de multe ori. Dumnezeu vede însă fiecare ridicare.
Tocmai de aceea trebuie să fim foarte atenți atunci când punem o etichetă definitivă asupra cuiva. Poate că noi îl judecăm pentru o cădere pe care el o plânge deja înaintea lui Dumnezeu. Poate că disprețuim un om care, în ascuns, duce o luptă duhovnicească mai grea decât a noastră.
Și poate că acela pe care astăzi îl privim de sus va ajunge, prin pocăință, mai aproape de Dumnezeu decât noi.
Să ne aducem aminte de propriile păcate
Există un leac puternic împotriva judecării aproapelui: aducerea-aminte de propriile noastre păcate.
Nu pentru a cădea în deznădejde, ci pentru a dobândi smerenie.
Când omul își vede cu adevărat slăbiciunile, nu mai are timp să se mire de slăbiciunile celorlalți. Când își amintește câtă răbdare a avut Dumnezeu cu el, începe să aibă și el mai multă răbdare cu aproapele.
Este ușor să cerem dreptate pentru greșelile altora și milă pentru ale noastre. Viața creștină ne cheamă însă să înțelegem cât de mult avem cu toții nevoie de mila lui Dumnezeu.
Această conștiință nu desființează discernământul. Putem spune că o faptă este greșită. Putem opri o nedreptate. Putem păstra distanța necesară față de cineva care ne face rău. Iubirea creștină nu înseamnă acceptarea răului.
Dar una este să condamni păcatul și alta este să hotărăști că omul care l-a săvârșit nu mai este vrednic de iubire, de rugăciune sau de posibilitatea îndreptării.
„Să iubim pe toți semenii noștri, până la unul”
Aceste cuvinte ale Sfântului Luca sunt de o frumusețe aparte: „să iubim pe toți semenii noștri, până la unul”.
Nu doar pe cei care ne iubesc.
Nu doar pe cei care gândesc asemenea nouă.
Nu doar pe oamenii politicoși, credincioși, recunoscători sau apropiați.
Pe toți, până la unul.
Aceasta nu înseamnă că vom avea aceeași apropiere față de fiecare persoană. Nu înseamnă nici că trebuie să avem încredere necondiționată în oricine. Iubirea creștină este compatibilă cu discernământul și cu limitele necesare.
Dar niciun om nu trebuie exclus din rugăciunea și mila inimii noastre.
Chiar și atunci când nu putem schimba comportamentul cuiva, putem refuza să-l urâm. Chiar și atunci când trebuie să ne îndepărtăm de un om care ne rănește, putem cere lui Dumnezeu să-l lumineze. Chiar și atunci când dreptatea cere ca o faptă să aibă consecințe, putem dori îndreptarea celui care a greșit, nu pierzarea lui.
Aici începe iubirea creștină adevărată: atunci când încetăm să dorim răul celui care ne-a făcut rău.
Să nu luăm locul Judecătorului
Una dintre rădăcinile osândirii este uitarea propriului nostru loc înaintea lui Dumnezeu.
Noi cunoaștem fragmente din viața oamenilor. Dumnezeu cunoaște întreaga lor poveste. Noi vedem exteriorul. El vede inima. Noi știm ce a făcut omul ieri. Dumnezeu știe ce alegere va face mâine.
De aceea smerenia ne cere să lăsăm judecata ultimă în mâinile Lui.
În Evanghelie, Hristos spune limpede:
„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi;” (Matei 7, 1).
Acest cuvânt nu ne cere să pierdem deosebirea dintre bine și rău, ci să nu transformăm discernământul într-o sentință asupra persoanei.
Creștinul vede răul și îl numește rău, dar nu încetează să creadă în posibilitatea pocăinței.
Pentru că și el trăiește din aceeași nădejde.
Înainte de a judeca, să ne privim propria inimă
Când suntem ispitiți să judecăm pe cineva, cuvintele Sfântului Luca al Crimeei ne pot opri: „Cum vom cuteza noi să ne semețim asupra celor care se vor pocăi, poate?”
Nu știm cine va plânge mâine pentru păcatele sale. Nu știm cine se va întoarce la Dumnezeu. Nu știm ce lucrare tainică săvârșește deja harul într-o inimă pe care noi am condamnat-o.
Înainte de a judeca greșeala aproapelui, să ne cercetăm propria inimă și să ne amintim câtă răbdare are Dumnezeu cu noi. Nimeni nu este dincolo de puterea pocăinței și a harului dumnezeiesc.
Să păstrăm, așadar, îndemnul Sfântului Luca al Crimeei: „Să nu ne semețim asupra nimănui, să ne aducem aminte totdeauna de păcatele noastre și să iubim pe toți semenii noștri, până la unul.”
Cu toții avem nevoie de aceeași milă, iertare și iubire a lui Dumnezeu.